16, 28, 35 sau 50 de ani… sau orice vârstă am avea, când fluturii își fac cuib în stomac, suntem la fel de puerili, de proști… în sensul de „aerieni”, de stângaci și uneori chiar la fel de orgolioși. De ce oare? Ce fraieri mai suntem…
Altădată credeam că înțelepciunea vine odată cu vârsta. Bullshit! Nu și când te îndrăgostești și iubești ca un/o nebun(ă). Atunci ne tâmpim și mai și; suntem orbi, surzi, văzduhiți, duși cu pluta… efectiv. Unii vor să cucerească, se vor vânători, este firesc cumva, alții urmează anumiți pași, strategii, unii mai curajoși își strigă în gura mare iubirea, cu riscul să nu fie auziți sau chiar să nu le fie împărtășită (ăștia sunt bravo, mari suflete, pline, asumate), alții au un orgoliu mai mare decât circumferința în care li s-ar încadra tălpile picioarelor… unii testează în fel și chip terenul, ca nu cumva să pășească pe gheață subțire sau pe nisipuri mișcătoare, își iau măsuri, sunt calculați, își spun ei și evident toți dintre noi avem temeri, de cele mai multe ori, justificate… „dacă și cu parcă se plimbau pe-o barcă…” despicăm firul în n luate câte k și suflăm în orice iaurt după ce ne-am ars cu ciorba, logic.

Drept pentru care, la cât suntem de pățiți fiecare, tot așteptăm din sens opus să se facă primul pas, iar timpul trece și așteptarea asta face rău în ambele sensuri fiindcă în tot acest timp nu facem altceva decât să ne imaginăm replici, stări, situații etc, iar dintr-o dată se sună de ieșire, când ne așteptăm mai puțin. De ieșire din viață, din păcate! Dar cum fiecare însă, este încrezător în dreptatea sa, care se dovedește într-un târziu a fi o mare nedreptate, o aiureală de fapt, în toată așteptarea asta nu ni se întâmplă altceva decât să nu mai auzim sau să ne facem că nu mai auzim nici strigătul inimii și nici ticăitul ceasului nostru biologic.

Între timp, trecem cu viteză peste tot ce-i drept de fapt: să ierți și să iubești! Atât. Numai că și iertarea asta, deși poate fi oferită cuiva de mai multe ori, în numele iubirii, evident, la un moment dat n-o mai ai de unde o lua. Durerea cea mai mare însă, este tocmai durata de timp, în care se întâmplă epuizarea asta a resurselor iertării, fiindcă dai bucăți din tine, îți împrăștii și sufletul și te irosești și trupește totodată, îți (auto)distrugi templul ființei tale, unicul pe care-l ai, corpul tău, numai pentru ca să înțelegi ce ți se întâmplă și la ce te expui. Tot în numele iubirii sau al disperării? Aceasta este întrebarea…

Noi știm că nu este bine cu alegerile noastre, știm! Paradoxal însă, lovim tot în noi… Nu-i de-ajuns că avem deja o inimă în cârje, stai să mai dăm și cu tutun și cu alcool peste tot prin templul ăsta, dacă tot se clatină, măcar să mai și miroasă într-un mare fel… așa poate mai uităm, mai ignorăm, sau nu ne mai doare, sau măcar să ni se amorțească simțurile. Vă sună cunoscut? Asta facem: ne automutilăm!

Adică așa facem când iubim, sau suntem tâmpiți? Luați exemplul ăsta: unui cal epuizat după corvoada unei zile de muncă în câmp, înhămat, în arșița soarelui, hrănit și adăpat pe apucate, odată ajuns acasă, în loc să primească din partea stăpânului o mângâiere, o țesală, apă din fântână și dacă nu jăratec, măcar o mână de fân proaspăt și așternut curat, primește bice pe spinare. Așa se traduce ceea ce noi ne facem, prin negarea adevărului pe care-l trăim, prin neacceptarea lui.

Fericiți sunt cei care reușesc să bea paharul ăsta amar, al deziluziilor, al falselor sentimente, întru luminarea minții lor și întru creșterea, maturitatea lor, pentru ca mai apoi să se poată prețui just. Pentru că, pe măsură ce tot dai cu iertarea în stânga și-n dreapta, sau lași de la tine, dacă vreți, observi că parcă o dată cu împuținarea ei, scade și interesul față de celălalt, până la evaporare, când brusc constați că el/ea, nu mai reprezintă nimic pentru tine, efectiv nu mai e cum era, fiindcă nici tu nu mai prea ești… ce-ai fost. Ai crescut mare și vezi cum stau lucrurile, de deasupra.

De ce ai crescut? Păi, pentru că ai fost mințit/ înșelat/ trădat/ ți s-a vorbit în cel mai abject mod și ai înțeles că locul tău nu mai este acolo ci undeva mai sus. Încrederea nu se știrbește, ea se regăsește în formă întreagă, este sau nu este, pur și simplu. Dintr-o dată când scotocești mai hotărât și mai adânc în străfundul inimii tale după praful ce ți-a mai rămas, din muntele ăla imens de iertare ți se ridică vălul de pe ochi și vezi că ai ajuns la fundul sacului și nu mai ai nici cât să-ți aduci aminte ce-ai făcut cu ea.

Ai iertat pentru că așa ai simțit, că voiai să fii mai bun, că știai că iertând, te ierți de fapt pe tine, că nu voiai să stochezi karmă rea, iar uneori chiar de fraier(ă). Sentimentele, emoțiile sunt tot ce avem mai prețios, sunt extrem de importante, rare, adevărate calități și ar trebui să fim foarte atenți cui le încredințăm, teoretic vorbind, pe când încrederea, respectul, caracterul, pe acestea este obligatoriu să le ai neștirbite, ca să poți purta cu demnitate titulatura de om și să te poți arăta întreg tuturor, chiar dacă nu oricine merită, meriți tu. În asta constă valoarea ta, în fruntea ta ținută sus nu a mândrie, ci a cunoaștere a propriilor valori, standarde și principii, pe care ți le așezi frumos cunună pe cap.

Iubirea însă…, te lovește din înalt senin, de unde și când nici nu gândești și chiar cred că este un har divin, nu tuturor ne este dată, ea vine peste tine tăvălug, te învelește ca pe-o mumie și nu ai cum să scapi din înfășatul ăsta, ea își face mendrele și tu nu te poți opune. Apoi, așa împachetat, te oferi ca pe o ofrandă celuilalt: ia-mă, vezi ce faci cu mine, eu sunt  iubirea, darul lui Dumnezeu cel mai prețios, pentru tine! Dacă tu, în calitate de celălalt, te arunci să te înfrupți, fără să te știi tu pe tine iubire deja, atunci alegerea ta va deveni exclusiv răspunderea ta, pentru că ai luat-o fără să-ți trebuiască, doar ca să guști și tu puțin din ea, dacă tot ți-a picat așa precum para mălăiață, măcar să vezi cum e!

Da, te poți juca în iubire și oh, în câte feluri și cât de frumos, dar nu poți iubi în joacă! Iubind, nu putem târgui, nu merge cu trocul de data asta, dă-mi să-ți dau, nu există unitate de măsură în iubire, dragilor, fiindcă ea este sau nu este, la fel ca și moartea. Nu poți fi mort doar puțin așa… Am vrea noi, dar nu se poate, ntz! Și orice acțiune dozată în privința asta, cu scopul de a atinge nirvana în iubire, se poate numi, prietenie cu beneficii, parteneriat, amiciție, relație complicată, interes, afacere, sau cum vreți voi să denumiți întâmplarea respectivă, dar nu iubire.

Cred că toate acestea ne sunt date ca să creștem și să învățăm, să ne prețuim, să ne iubim… Iubirea este abandonul tău în celălalt cu tot ce presupune el, cu tot tu-ul tău, cu toată încrederea, cu toate riscurile, fără condiții știind că toate îți sunt permise iubind, la fel ca în război. Ca atunci când îți dai drumul de la înălțime știind că plasa de securitate este acolo, este sigură, te prinde, te susține, te suportă și este toată, absolut toată numai pentru tine. Simți? Aia e, atunci știi ce zic! Dacă nu simți, mai caută că n-ai găsit-o…

Iubirea dacă ți se întâmplă să o trăiești, o simți, o ai, îți iasă prin toți porii și n-o poți ascunde, așa cum nu poți ascunde tusea. Nu o poți oferi și nici n-o poți primi pe bucăți, ci doar pe de-a-ntregul. Bineînțeles că toți ne dorim întregul pachet: parteneri cu minte sănătoasă într-un corp sănătos, armonios, plini de calități și cu un suflet pe măsură, numai că trebuie să și merităm asta, pentru că ce-am făcut altora, ni se întoarce, a nu se ignora acest aspect! Și-atunci, în funcție de cum se învârte roata, se întâmplă să ne pricopsim cu acele afecțiuni ale inimii, când inima devine albastră, afecțiuni pe care le resimțim într-un fel sau altul, mai devreme sau mai târziu, mai mult sau mai puțin intens și culmea, cele mai multe cauze pentru albăstreala asta, vin din neiubire sau din iubire neîmpărtășită și pe care vrem să o impunem chiar, celuilalt… numai de-ar și merita, cei pentru care simțim atât de mult, la un moment dat! Situații de care ținem cu dinții. Ce mici și neștiutori, suntem!

Dar tu, tu ești cel mai bun barometru al tău, pentru cunoașterea limitelor tale fizice și spirituale, tu știi cel mai bine cât poți duce, tu știi că te afli pe o traiectorie total greșită, știi că nu primești nici pe departe din cât dai, dar te împotrivești să rămâi acolo, ba te-ai și obișnuit deja cu toți din jur care îți strigă, că nu ți se potrivește, că nu-i pentru tine, că meriți altceva! Ei văd, tu nu. Asta-i diferența! Pe tine deși te doare cel mai tare, te mai și împăunezi cu durerea, spunându-ți: eu iubesc, ce știu ei! Dar tu știi că te rodezi fără rost, că te consumi în zadar, dar îți impui să fii puternic(ă), știi că rătăcești de fapt pe calea pierzaniei… De ce faci asta? Pentru că deși ești adult, ești mic, n-ai crescut deloc în sus, te-ai tot chircit sufletește și în loc să zbori spre culmi, te-ai cuibărit în jos, adică ți-ai adăugat numai ani în buletin și cam atât.

Dacă încă ai rămas la stadiul în care crezi în puterea aia a pânzei de paianjăn, pe care se legănau cei zece elefanți și ea tot nu se rupea, îți spun acum cu regret că este doar un mit și tu nu ești decât o inimă putere, care nu se mai alimentează de mult cu basme, cu fals minciună și cu abjecta trădare, ci numai cu iubire adevărată, cu povești reale, sincere, frumoase, povești prin care crești.

Numai așa funcționează ea, inimioara, altfel se îmbolnăvește, se supără, nu-ți mai vorbește, uneori chiar refuză să mai bată… și dacă ajunge la limita ei, îți dă chiar și block, fiindcă-i sătulă să n-o auzi, când ea te strigă să-i faci plinul.

Tu, în căpoșenia ta vrei să ți se întoarcă iubirea aia toată și întreagă pe care ai pus-o preș la picioarele celuilalt, și nici în ruptul capului nu vrei să recunoști că n-ai primit-o nici pe sfert înapoi; iubirea pe care ai proiectat-o asupra celuilalt, i-ai atribuit-o total greșit de l-ai sufocat cu ea, dar hai să zicem că așa ți-a fost dat, spre creșterea ta, spre șlefuirea ta, nu că așa ai ales tu.

Fiindcă numai în acest fel, te puteai trezi ca să-ți vezi strălucirea pe care ai căpătat-o învățând, pentru ca mai apoi, să fii apt sa-ți reconfigurezi traseul. Dar dacă lecția asta rămâne neînvățată, iar tu trăiești tot în trecut și numai din amintiri, apoi tot mic ai rămas și ți se va repeta la nesfârșit, până te faci mare. Repet, semne și semnale ni se dau mereu, (prin intuiția, inima și corpul nostru, prietenii, familia) în legătură cu ce se întâmplă cu noi, cu viața noastră, iar dacă sunt luate în considerare la timp, toate relele și încercările prin care am trecut, ni se vor așeza soclu trainic la picioare, iar dacă sunt ignorate, tot acolo ni se așază, dar nu spre creștere ci spre îngropăciune!

Pun aici un Psalmul despre dragoste și lucrările ei (Corinteni 13), pe care l-ați citit de atâtea ori sau poate că nu, dar care explică atât de frumos, simplu și concis ce înseamnă și ce ar trebui să facă dragostea, din om:

“Chiar dacă aș vorbi în limbi omenești și îngerești, și n-aș avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor. Și chiar dacă aș avea darul proorociei și aș cunoaște toate tainele și toată știinţa, chiar dacă aș avea toată credinţa, așa încât să mut și munţii, și n-aș avea dragoste, nu sunt nimic. Și chiar dacă mi-aș împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aș da trupul să fie ars, și n-aș avea dragoste, nu-mi folosește la nimic. Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate, dragostea nu pizmuiește, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândește la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată. Proorociile se vor sfârși; limbile vor înceta; cunoștinţa va avea sfârșit. Căci cunoaștem în parte și prorocim în parte, dar, când va veni ce este desăvârșit, acest „în parte” se va sfârși. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc. Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaște deplin, așa cum am fost și eu cunoscut pe deplin. Acum dar rămân acestea trei: credinţa, nădejdea și dragostea, dar cea mai mare dintre ele este dragostea.”

Acum dați-vă singuri răspunsul, sunt sau nu sunt iubire? dacă ați înțeles, atunci sunteți ca și ajunși acolo… Trezirea la timp, te scutește de bube mari și te poate duce acolo unde-ți este locul, inimă lângă altă inimă, acolo unde este împreunul tău adevărat, unde inimile bat la unison pe aceleași ritmuri, primind și dăruind și unde zâmbetele se înghesuie pe chipuri!

Poate că nu găsești drumul din prima, poate că nu ești în stare să te ajuți singur să te regăsești, dar poți să-i lași pe alții să te-ajute, pe cei care au devenit deja frumos crescuți, luminoși și bine dospiți… pentru că tocmai atunci când crezi că nu mai poți, mai poți puțin și că poate ești doar la distanță de, un vreau, un pot, un merit, rostit din tot sufletul tău și din tot cugetul tău, atât de aproape ești, de un miracol.

Citiți și Cum să devin diamnantin(ă)…