Copchile! Mă, n-auzi?

Mă, n-auzi?

A fost mai degrabă o șoaptă. Nici n-a înțeles-o bine din prima și se uita buimac la femeia din fața lui, nepricepând ce vrea de la el. Deși era încă dimineață, soarele de iunie începuse să ardă puternic iar setea îl chinuia amarnic. Ce idee! Cireșe! Aici? Acum?

Copchile! Ia de la mamaia niște cireșe. Bagă-le bine în sân. Ia și bucata asta de brânză. Ia-le repede cum îți zic eu și taci.

Atunci a recunoscut-o. Era o femeie din Lețcani care venea să vândă în piață lapte, brânză și ce mai creștea ea prin grădină. Avea și câțiva clienți prin oraș că o mai vedea cu desaga în spate ba pe la un vecin, ba pe la altul. Leonard simțea cireșele reci pe piele și îi dădea o senzație care-i făcea bine. Ar fi vrut să mănânce una dar nu îndrăznea. Se uita în jur temându-se cumva să nu i le ia careva. Să nu fie pedepsit pentru pumnul acela de cireșe. Ce chestie! Să fii pedepsit că ai primit un pumn de cireșe!

Am uitat să vă întreb. Știți unde e satul Lețcani? Of, ce minte am și eu, sigur că nu știți. Numa’ dacă sunteți de prin împrejurimile Iașului v-ar suna cunoscut. Eu am trecut de sute de ori prin satul ăsta cu trenul. Recunosc, n-am coborât niciodată că nu prea aveam de ce. Ori mergeam la Iași, ori mă opream la bunicii mei, în Podu Iloaiei. Pfoai, ce de-a cireși mai erau și în Podu Iloaiei! Țin minte că fugeam la cimitir, care era la câteva sute de metri de casa alor mei, mâncam cireșe până mi se făcea rău și cântam la o muzicuță pe care o găsisem într-un scrin vechi. În mintea mea, era deja începutul unei cariere de care Mozart ar fi fost foarte mândru.

După ce și-a îndesat bine cireșele în sân, Leonard a observat că unul dintre jandarmi îi văzuse. Pentru o secundă, a înghețat de spaimă dar jandarmul a întors privirea ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mai există și astfel de oameni? Nu-i venea să creadă. Era clar că-l văzuse când a luat cireșele. Și, totuși, a ales să nu spună nimic. Să mai fi avut un dram de suflet in el? Pentru o secundă, a avut impresia că vede ca un om. Un om adevărat nu fiarele care urlau încontinuu, lovind cu bastoanele pe unde se nimerea.

Cu câteva minute mai devreme, oprise unul dintre trenurile care aduceau navetiștii la muncă și țăranii de prin satele din jur, veniți cu fructe și legume la piață. Odată coborâți din tren, oamenii au rămas surprinși de imaginea care li s-a așternut în fața ochilor. În Gara de Nord din Iași, câteva mii de oameni stăteau chirciți, înghesuiți unii într-alții, înconjurați de soldați și jandarmi înarmați, uitându-se înfricoșați în jur. Unul dintre ofițeri a strigat, treceți, bă, peste ei! Unii i-au ocolit. Alții i-au călcat în picioare. Vreo doi ceferiști, dintr-aceia care bat roțile de la tren cu ciocanul, i-au descălțat pe câțiva dintre prizonieri și le-au luat încălțămintea. Altora le-au luat hainele. I-au cotrobăit prin buzunare.

Niciodată n-am înțeles de ce bat ăștia cu ciocanul în roțile de tren, vă jur. Și sunt copil de ceferist, la naiba, ar fi trebuit să știu. Îmi amintesc doar cum mă uitam fascinat de fiecare dată când treceau cu imensitatea aia de ciocan și loveau într-un fel de ritual misterios roțile mari, din fier.

La un moment dat, unul dintre ofițeri a strigat, hai! În tren! Nu, nu era cel de persoane din care coborâseră călătorii mai devreme. Era unul dintr-acela de transportat vite. Știți cum arată nu? De obicei, într-un vagon dintr-ăsta intrau vreo 8, 9 animale. Sau 40 de oameni. În iunie 1941, în vagonul în care a urcat Leonard au fost 137 de suflete. Vagoanele au fost închise ermetic. Un fluier scurt. Și au pornit.

V-am spus că mergeam la bunici, la Podu Iloaiei? Parcă v-am spus, da. Vă jur, îmi plăcea la nebunie. Număram zilele până la vacanța de vara că știam că ne urcă mama în personalul de Mărășești și, în vreo două ore și jumătate, eram la Podu. Ne simțeam importanți, mergeam singuri cu trenul! Prin stații coboram chiar câte un minut, două, pe peron și mi se părea că am fost de-o vitejie nemaipomenită! Aveam câte un pachet de biscuiți pe care-i ronțăiam încet privind câmpiile, pădurile și casele care se perindeau în fugă prin fața ochilor noștri. De obicei, ajungeam pe la 16:30 în Podu Iloaiei iar din gara până la casa bunicilor mai făceam vreun sfert de ora pe jos.

De la Podu până la Iași să știți că nu mai e mult. Preț de vreo jumătate de oră de mers cu trenul. Mai e doar o stație până la Iași.

Lețcani.

În vagon se făcea din ce în ce mai cald. Trenul pornise dar parcă mergea cu viteza melcului. Lua viteză pentru câteva minute. Apoi se oprea. Stătea așa, câte un sfert de ceas. Apoi pornea iar. La început, oamenii și-au dat jos hainele. Apoi cămășile. Apoi, când nu au mai putut respira, s-au aruncat la podea încercând să mai prindă măcar o gură de aer proaspăt. Apoi au început să strige. Să bată cu pumnii în pereții vagonului.

Atunci, au început a muri.

Până la Podu Iloaiei trenul a făcut aproape zece ore. Când au ajuns în dreptul satului, au deschis vagoanele și i-au dat jos pe cei care nu mai suflau. Au făcut câteva mormane mari de trupuri aruncate unele peste altele. Apoi le-au dus cu căruțele și le-au depus în niște gropi comune de care nu mai știe nimeni nimic. Puținii supraviețuitori din vagoanele acelea au fost lăsați în sat și au fost primiți prin casele evreilor care locuiau acolo. Printre ei, și Leonard Zăicescu, în vârstă de 14 ani, care își amintea că a rezistat pentru că a apucat să mănânce un pumn de cireșe și o bucată de brânză primite de la o femeie din Lețcani.

V-am spus ce cireși erau pe vremuri în Podu Iloaiei? Incredibil. Sau, poate, așa mi se părea mie. Ori de câte ori puteam să o tulesc din curte, fugeam la cimitir. Nu era departe de noi. Erau câțiva cireși acolo și era o senzație grozavă să te cațeri în copac și sa iei câte un pumn odată. Parcă le simt și acum gustul. Mâncam până nu mai puteam. Apoi, stăteam la umbra copacului și cântam la o muzicuță găsită într-un dulap vechi de-al lui bunicu’.

Naiba știe ce cântam eu acolo. Suflam în ea și mă uitam la cireșe. Cum stăteau ele cuminți pe crengi, uite așa, câte trei, câte patru, îmbrățișate de un mănunchi de frunze verde crud…