Acesta e autorul; el duce pe umăr un crin ca pe-o pușcă.
Astfel înarmat, tot ce există îl mușcă.
Adeseori spune:
”O, slăbiciune,
numele tău este artă.”
Fragment – Poemul de purpură (1974)
Fragment din Autointerviu – Nebunie și lumină (1998)
Mihai Ursachi (n. 17 februarie 1941, Strunga – d. 10 martie 2004, Iași) Mihai Ursachi (17 februarie 1941, comuna Strunga, județul Iași – 10 martie 2004, Iași) a fost poet, povestitor, eseist, profesor și traducător. I se spunea Magistrul, fiindcă astfel se autodefinise, ironic, într-o poezie din volumul de debut. O legendă a Iașului poetic al anilor ʼ70, un „personaj al propriei opere”, cum l-a numit Bogdan Crețu, este primul poet român contemporan distins cu Premiul „Mihai Eminescu” de la Botoșani, în 1992.
Cîinele Miriapodis
Un somn adânc, nerăzbătut de glasuri, de umbre
și nici de zborul vreunei păsări.
Doar cîinele Miriapodis
îmi dă tîrcoale subțire și lung,
dar el nu există.
Cîinele Miriapodis
e doar o vagă amintire
despre bănuiala destul de obscură
că undeva printre arbori există un fel de pădure.
Dar cîinele acesta atît de’ndoielnic,
cu toate că mișună – urechelniță lungă
pe la picioarele mele,
cîinele Miriapodis
nici nu există.
Doar apa în veci stătătoare a somnului.
Proiecte primăvăratice
Visul nostru era
(o, din naivitate
nici nu bănuiam că o mulțime de lume
se gândise mai înainte la asta)
visul nostru era să deschidem
un pension pentru fluturi.
Născoceam felurite metode
educative, tu te pierdeai în detalii
cu privirea la avantajele orei de dans în formarea
grațioasei deprinderi de a plana prin livadă.
Eu voi preda limbi străine și instrumente
precum clavecinul, viola da gamba și cornul.
În privința chestiunilor practice să nu avem grijă:
tu te pricepi
la dulcețuri și din rochii mai vechi, prăfuite,
știi să faci bluze ușoare și colorate ca florile-n mai.
Acesta era visul nostru, să deschidem
un pension pentru fluturi;
și din naivitate nici nu știam
că o mulțime de lume se gândise
mai înainte la asta.
(Diotima, 1975)
Citește despre Mihai Ursachi și La iarmarocul de vorbe
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
