Fotografia este arta de a transforma secunda în eternitate, îmbogățind-o cu infinite semnificații în funcție de ochii privitorului, astfel încât ea devine expresia unei realități vii, care îndeamnă la meditație. Privind o fotografie ne punem întrebări și țesem povești  de viață, încercând să pătrundem dincolo de frontierele ei. Sau povești de moarte, cum e cazul de față. De ce am scris acest articol, care probabil o să vă înfioare? Nu pentru a face apologia vieții sau a morții, pentru că aceasta este singura chestiune în care omul discerne în intimitatea lui, stabilindu-și propriile  convingeri, ci pentru a vă oferi posibilitatea de a atinge pentru câteva clipe, cu gândul, locul atât de vulnerabil dintre ele, acolo unde, într-o secundă, oamenii încremenesc într-o imagine care esențializează întreaga lor existență, adevăratul lor destin.

Într-un interviu pentru adevărul.ro, psihiatrul Nicolae Vlad spunea că „Sinuciderea este un act voluntar, este bine gândit, este făcut în deplină cunoştinţă de cauză, nu în urma unui delir sau a unui impuls de moment. Se deosebeşte sinuciderea pacienţilor care au afecţiuni psihice, fiind vorba despre sinucideri cu o motivaţie delirantă, halucinatorie. Sinuciderea se produce în mod deliberat, ştiind clar ceea ce se va intâmpla. De fapt, asta îşi şi doreşte persoana care vrea să se sinucidă, să moară. De obicei, sinucigaşii îşi pregătesc totul, lasă mesaje scrise şi, mai ales, se asigură că nu sunt întrerupţi. În cazul tentativelor de sinucidere, îşi lasă involuntar o portiţă de scăpare, involuntar nu îşi doresc să moară. În momentul în care dorinţa de a muri este puternică, se asigură că moartea va surveni, fără nicio întrerupere”.

Dar acum contează mai puțin cauzele, cât expresia surprinsă pe fețele celor care optează pentru a-și curma viața cu de la sine putere. Titlul articolului pe care l-a citit recent pe blogul unui fotograf canadian și pe care l-am preluat prin citare directă poate vi se pare șocant, având în vedere paradoxul pe care îl exprimă. Cum poate fi o sinucidere catalogată drept frumoasă? Din ce perspectivă? A celui care a săvârșit-o, lăsând în urmă o imagine cât se poate de liniștită, ba mai mult, punctată de un zâmbet senin? Din punctul de vedere al fotografului care a imortalizat secunda din urmă? Al produsului artistic, care, desigur, e o copie „de gradul doi a realității”, conform definiției aristotelice?

Evelyn McHale | ‘The Most Beautiful Suicide’ (Life Magazine, 1947) Fotograf: Robert C. Wiles

                                             Sursă foto: http://anthonylukephotography.blogspot.com

Fotografia aceasta incumbă toate aspectele acestei dileme, dacă privim cu obiectivitate, neafectați de morbul judecății părtinitoare și al interpretărilor de altă natură, mai ales religioasă. Povestea ei sună așa: într-o zi de mai, după ce și-a părăsit logodnicul, frumoasa și ilegal de tânăra Evelyn McHale s-a așternut pe scris. Cu mână ezitantă, după mulțimea semnelor de punctuație care trădează o puternică emoție. „Îi va fi mai bine fără mine… N-aș putea fi o soție bună pentru nimeni…” Apoi a șters, cu o linie tremurată. S-a dus tocmai pe acoperișul Empire State Building, pe platforma de observație. 86 de etaje n-au speriat-o, nici măcar ceața care se întindea răzleț înaintea ei. Fără nicio ezitare.

Impactul foarte puternic al trupului ei căzând pe capota unei limuzine Cadillac staționate aproape de curbă l-a făcut pe Robert Wiles, pe atunci student și fotograf amator, să tresară. Șocul produs nu l-a împiedicat să surprindă, după puține momente, această imagine a morții violente și a ultimei grimase dinaintea ei. Liniștea pe care o emana, printre bucățile de metal contorsionate, corpul fetei, e absolut impresionantă.

În jurul orei 10:40, agentul John Morrissey, responsabil de traficul din zonă, a observat o eșarfă albă plutind ca o aripă de înger dinspre etajele superioare ale clădirii. Mai apoi, a auzit îngrozitorul sunet și a zărit mulțimea năpustindu-se spre locul situat în apropierea lui Fifth Avenue.

Mai târziu, detectivul Frank Murray i-a găsit haina, agățată de un colț al zidului de observație, o trusă de cosmetice maro plină de fotografii de familie și o mică agendă de buzunar, în care a citit câteva rânduri: „Nu vreau ca nimeni din familie să vadă vreo bucățică din mine. Ați putea să mă ardeți într-un crematoriu? Vă rog și pe voi, ca și pe întreaga mea familie, să nu organizați niciun fel de serviciu funerar sau de pomenire. Logodnicul meu mi-a cerut mâna, urmând să ne căsătorim în iunie. Nu cred că aș fi o soție bună pentru nimeni. Lui îi va fi mai bine fără mine. Spuneți-i tatălui meu că am prea multe din tendințele mamei mele.”

Câțiva ani mai târziu, Andy Warhol (grafician, fotograf, pictor și realizator de filme american, personalitate a curentului artistic cunoscut ca Pop Art din Statele Unite) a imprimat pe hârtie fotografică această poză, pe care a intitulat-o „Suicid” (Fallen Body).

După atâția ani, poate pentru cât timp va rezista informația în mediul fizic sau virtual, această fotografie va continua să rămână la fel de surprinzătoare ca atunci când a fost publicată pentru prima oară, în 1945, în Life Magazine. Pe bună dreptate. În fața ei și a tragediei unei eliberări, nu poți decât să rămâi tăcut.

Citiți și despre Dan Ciupureanu, artist complet