Cadoul ideal pentru Crăciun!

… aș fi vrut să o cunosc pe bunica Ancăi Mizumschi, autoarea cărții ”Cei care cumpără stele”.  Aș fi vrut, mi-ar fi plăcut… De ce spun asta? Pentru că acest roman-fluviu, apărut recent la Editura TREI,  o are ca destinatară. Un tribut de 2 ani de muncă de documentare în pandemie, de nopți târzii și nestinsă ardere zi de zi, care se întinde pe mai mult de 300 de pagini i se adresează Bunicii mele, Atena, care trebuie să fi fost, după cum spune și numele, un munte de înțelepciune și un model existențial imposibil de concurat. Iată cum se adeverește faptul că marile cărți, exponențiale pentru un autor și sinteză a întregii lor activități literare, au fost scrise pentru un singur cititor, acela care reușește prin forțele proprii să pătrundă pâna la ultimele înțelesuri ale cărții, cele mai profunde, și să dea samă pentru ele. Mi-ar fi plăcut să cunosc mai îndeaproape sursa din care a pornit și pe care s-a construit această lume fascinantă în care CREAȚIA (în sens de existență creatoare) demonstrează natura de homo faber a omului și capacitatea lui nesfârșită de regenerare prin artă. Sau, cu alte cuvinte, omul prin care și împreună cu care Anca Mizumschi se înveșnicește, odată cu opera ei.

Precum Atena se naște din capul Creatorului, tot astfel, ea naște lumi care proliferează în scrisul celor care o urmează…

În aceste creații capitale – cum îndrăznesc să spun despre acest roman – primul de o asemenea amploare din CV-ul literar al Ancăi Mizumschi, se produce un fenomen extraordinar, despre care a vorbit critica psihanalică (Didier Anzieu, de pildă): trecerea de la creativitate – definită ca ansamblu al predispozițiilor intelectuale, morale, psihologice pe care un număr limitat de oameni le au – la creație, procesul în sine de inventare  și compunere a operei materializată într-un produs finit, cartea. Și în plus, pentru ca acest efort să se concretizeze, ea trebuie să îndeplinească două condiții binecunoscute: să surprindă prin noutatea ei – să fie originală, prin urmare, și să capteze interesul publicului, spre a-și asigura nemurirea, pentru că acesta este, nu-i așa, scopul artei: să sfideze moartea.

Ascultați și podcastul

Cum influențezi viitorul, vindecând trecutul

Aici se produce declicul: care este punctul în care scriitorul se dedică total creației sale, animat de energia care îi asigură continuitatea, constanța în a se lăsa subjugat de scris? Sacrificat, scindat în zeci de identități, trecând prin toate furcile caudine ale emoțiilor, trăirilor, metamorfozelor personajelor sale, în care se regăsește fragmentar sau deplin, mărturisit sau nemărturisit? Îmi place să cred că nu există concidențe. Prefer să încep de la prima mențiune subiectivă în paratext, titlul și (mai ales) motto-ul sau dedicația, pentru că ele sunt adevărate chei de lectură.  ”Cei care cumpără stele”, ”Bunicii mele, Atena”.

În zodiacul Ancă Mizumschi, galaxia/steaua norocoasă e una și poartă un nume. Locul de întâlnire al celor două ființe, nu știu dacă am dreptate sau nu, constituie izvorul și revelația puterii creatoare a autoarei, precum și forța degajată de fiecare cuvânt care compune scenele din carte. Îmi imaginez că totul în acestă creație se contaminează de povești fascinante ascultate cu toată ființa în copilărie, de o atmosferă plină de mirosuri, savori, vise povestite, cunoștințe de tot felul, de o viziune asupra lumii văzută la un topos miraculos în care viața se desfășoară între ideal și realitate, vis și coșmar, traume și vindecătoarea mână care alină totul cu o mângâiere.

Zborul lui Icar se naște întotdeauna din aripile construite de părintele său mitic, Dedal.

Există, așadar, o obsesie a renașterii ”simbolice”, pe care o întâlnim în punctele esențiale ale narațiunilor, ca o concluzie ce face ca semnificațiile textului să se sublimeze în metafore evanescente, dar și ca un liant între povestiri, permițând asamblarea lor într-o țesătură omogenă, chiar dacă firele sunt de diferite culori.

Scris în trei părți compuse din mai multe capitole de dimensiuni inegale ce poartă numele unor personaje al cărui destin se întretaie contrapunctic, romanul își desfășoară acțiunea în mai multe spații simbolice, între Orient și Occident, respectiv în Constantinopol și Genova. Cele două straturi ale cărții: documentar și imaginar/ficțional sunt atât de abil combinate de o mână sigură pe ea (care îmi amintește de arta ”țesătorului de vise”) încât scriitura devine una de atmosferă, fără sincope, aptă să se joace cu lumile fără ca cititorul să aibă timp să se reculeagă sau să poată fi întrerupt în vreun fel din lectură. După cum spuneam, efectul catharctic e garantat, iar literatura își atinge scopul de a construi universuri compensatorii în care lectorul să leviteze, abstras din realul imediat. Este exact exercițiul pe care îl practică și autoarea, după cum mărturisește într-un interviu: ”Inspirația este peste tot. În ceea ce mi se întâmplă mie sau celor pe care-i cunosc, sau celor pe care-i citesc. Dar de scris, scriu prin contaminare. Înainte de a mă așeza să scriu un text, am nevoie să mă retrag în lectură, ca o fază preliminară, să mă rup de pragmatismul cotidianului. Citesc-scriu-citesc-scriu. Ca într-o gravură de Escher, mă contaminez cu bucla nesfârșită a lumii.”

Poate că de aceea în carte nu există o temporalitate concretă, tradusă în ani sau cifre exacte (undeva se pomenește secolul al 16-lea), tocmai pentru a crea senzația de feerie, de basm oriental pe fundalul căruia se desfășoară întâmplări veridice, pe de-o parte, și pe de altă parte de lume convențională, limitată la propriile circumstanțe, desenată după modelul ”cutiei” occidentale. Verdictul dat de autoare, care construiește  cu ingeniozitate labirintice rețele de comunicare între ele, e cât se poate de clar: ”Cel care nu calcă dincolo de granițele orașului lui nu îl va înțelege niciodată pe cel care călătorește peste mări și țări”.

Odată cu mesajul subliminal, ea oferă un personaj liant: Ariadna, cea care va fi călăuză cititorului precum mitica salvatoare a lui Theseu, prins în labirintul Minotaurului, și revelează încă o temă predilectă a cărții, de sorginte interioară: călătoria.

Iată cele două porți de intrare în roman, care poate fi citit ca un document al civilizațiilor aflate într-o istorică antinomie, dar și ca o țesătură de destine, așa cum îi stă bine acestui tip de operă epică a cărui principală caracteristică este deplina libertate de creație.

Un roman în roman este până la urmă ”Cei ce cumpără stele”,  un loc/un spațiu imaginar în care existența umană, proiectată cosmic, își consumă în felurite chipuri contorsionările vremelnice, regăsindu-și avatarurile și contopindu-se cu ele, în cele din urmă, în fatidicul epilog.

Ceea ce dă coerență acestor lumi și acestor coordonate diametral opuse este Memoria, transmisă prin fibre nevăzute, ancestrale, din generație în generație, activând din subconștient aceleași situații arhetipale ( predispoziții, aspirații, haruri, dar și eșecuri, traume, dorințe, angoase, frica de necunoscut și de moarte – ”acte ratate” cum le numea Freud) care leagă nu doar membrii aceleiași familii, ci și ai aceleiași civilizații, și Lupta împotriva timpului/Destinul, care împarte personajele în învinși și învingători. Temele subiacente: Iubirea, călătoria, paternitatea, raportul uman-cosmic, metamorfoza, istoria, completează tabloul dinamicii efemere a existenței umane raportate la infinitul și atemporalitatea cosmosului.

Cei care au de partea lor instinctul creator și morbul creației se salvează (și sunt ”salvați” de autoare, fiind priviți cu ochiul blând, cunoscător al celui dedat acestor preocupări), iar ceilalți, prinși în angrenajul unei societăți mercantile, lipsite de aspirații, de valori și idealuri cunosc ratare după ratare, având parte de o posteritate pe măsura existenței lor anoste.

În (loc) de concluzie, un fragment din romanul lui Marcel Proust, ”În căutarea timpului pierdut”: ”Pentru a te plimba prin văzduh, nu este nevoie să ai automobilul cel mai puternic, ci un automobil care, nemaialergând pe pământ și tăind printr-o verticală linia pe care o urma, să fie capabil să-și convertească în forță ascensională viteza orizontală. Tot astfel cei ce produc opere geniale nu sunt cei care trăiesc în mediul lor cel mai delicat, cei care au conversația cea mai strălucită, cultura cea mai întinsă, ci aceia care au avut puterea, încetând dintr-o dată să trăiască pentru ei înșiși, să facă din personalitatea lor un fel de oglindă, astfel încât viața lor, oricât de mediocră, de altfel, ar fi fost din punct de vedere monden, și chiar, într-un anume sens intelectual, să se reflecteze aici, geniul constând în puterea de a reflecta și nu în calitatea intrinsecă a spectacolului reflectat.”

”Cei care cumpără stele” este o carte care îndeplinește toate scopurile literaturii: movere, docere, delectare. Un roman cu destinație universală, care armonizează într-o singură viziune toate contradicțiile lumii, expunându-le cu un condei viu, luxuriant, luminile și umbrele. Baroc, eclectic, renascentist. O creație care demonstrează că balcanismul rămâne încă o sursă de inspirație cât se poate de productivă în literatura română, iar Anca Mizumschi poate concura de pe aceleași poziții cu autorii care l-au menținut viu până acum: Ion Barbu, Mircea Cărtărescu, Doina Ruști etc.

De citit și de păstrat la capul patului, de făcut cadou celor pe care îi iubiți.

Despre autoare mai puteți citi AICI: ”Mă definește textul scris cu tensiune poetică sau textul de proză fluid, sau cel cu încărcătură de eseu, nu un gen anume. Cred că sunt, pur și simplu, un om care scrie texte care transmit ceva, care poartă în ele înțelesuri, pentru mai multă lume.

Pe parcursul a trei decenii de carieră literară, îmi amintesc prea puține dintre cronicile mele de carte și mai puțin din discursurile de la lansări, dar am amintiri clare ale celor care m-au oprit, pe stradă sau într-o librărie, și mi-au spus: „Cartea dumneavoastră mi-a făcut o mare bucurie!”. Pentru mine la asta se reduce totul, la acea frază, la acea secundă inefabilă în care un necunoscut îți confirmă că îl poți „atinge” cu textele tale. Dacă faci asta prin poezie, roman sau eseu? Irelevant.

Îi las pe cei care au scris cărți groase despre canonul literar să definească categorii, eu mă mulțumesc cu legătura nemediată dintre mine și cititor și mă mai mulțumesc cu sintagma „mare bucurie”.

 

”Cei care cumpără stele” – un roman ”călător”