Extemporal… Iarăși… nu, n-o să mă las purtată prostește de același fior, chiar dacă mă simt pironită de privirea lui, nu voi capitula. Încă îmi ling rănile, ce o fi în sufletul femeii de se tâmpește într-atât?…
Gândurile „tăcură”, femeia forțându-se să nu simtă mirosul lui de bărbat, barba îngrijită și tunsă cool împrăștiind aftershev-ul de calitate. Zâmbi puțin în colțul gurii când el o atinse ca din intamplare cu cotul, prilej de a se scuza privind-o cercetator dar și ‘primitor’, forțând-o să-și lase privirea în jos. Deja se simtea prinsă în inefabilul ființei lui, fără să realizeze că de fapt, nu-și dorea decât să ardă din nou pe altarul unei noi iubiri… zgomotul pub-ului se estompă atunci când el ceru ceremonios să se așeze lângă ea.
Ce mai conta… viața-și cerea stropul de fericire! Ce frumoasă este o relație la început, nu? Și nu mă refer doar la bătăile de inimă de sparg piepturile și/sau la pofta nebună de a-l mânca de viu pe celălalt atunci când fac dragoste, pur și simplu gândurile sunt îndreptate mereu pentru a trăi clipa și, de ce nu, pentru a adăuga dovezi de fericire fiecărei zile. Totul pare firesc între cei doi, planurile fiind creionate cu ușurință, dovezile de iubire devenind ‘întâmplări’ iscate fără nici o greutate, firești prin parfumul lor proaspăt.
Apoi… ei bine, viața ne leagă pe nesimțite prin odgoane subțiri și invizibile, dar în stare să țină si un portavion la țărm! Uităm de largul vieții, de frumuseţea talazurilor și de nemărginirea orizontului. Prea ușor… N-ar trebui să laşi să se scurgă timp fără să nu-l îmboldeşti. Oricât de frumoasă este o relaţie, timpul macină adesea însăşi esenţa ei, frumuseţea începutului fiind înlocuită cu asumarea apartenenţei şi ‘obligativitatea’ unuia de a aparţine celuilat ca un bun câştigat.
Pe nesimţite repertoriul trăirilor se schimbă odată cu trecerea timpului, înlocuind aşteptările cu multă nelinişte transformată într-un şuvoi de reproşuri. Nu trăim pentru a da vina pe ceilalţi şi nici nu trebuie să primim fericirea din altă parte decât din noi înşine. Fericirea e o stare de placebo a sufletului în care zgomot pentru nimic devine dragostea de viață, atunci când îți umpli existența doar cu trăirile altora. Ne jucăm cu timpul uneori. Iar timpul acceptă, zâmbind în colțul gurii.
Și ce folos să vrem a săruta gura doar atunci când ridurile vieții sting din puterea trăirii sentimentelor…?
Un text de Victor Bucur
