A fost odată un adulter în direct. A fost durerea, apoi a urmat furia, imediat lacrimile, criza, teama. Apoi a venit trezirea și, odată cu ea, decizia rupturii.
După ce îl abandonase, i se mai făcea din când în când dor de casa lor. Și de viața de atunci trăită într-însa. După aceea dorul s-a stins ca o stea căzătoare. Fără vreo urmă trainică despre a sa existență. A început să-și construiască singură imperiul. Fără el și, în definitiv, fără vreun al bărbat care să-i subjuge simțurile. Și era recunoscătoare că în ziua aceea Dumnezeu se îndurase de ea și o eliberase. Ceruse un semn și acesta se pogorâse. Fățiș. Probabil că aceea a fost una din cele mai luminoase zile din viața ei. Acum, e bine, foarte bine chiar. De el, nici cea mai vagă veste. Dar are o singură dorință arzătoare. Să-l caute, să-l ia în brațe și să-i mulțumească pentru adulterul vizionat în direct. Pentru că a eliberat-o, împotriva voinței ei, dar spre binefacerea ei, de sub jugul iubirii bolnăvicioase. Pentru că-i luase vălul de pe ochi și-o dusese, astfel, la lumina zilei. Să fie ea, să-și desfășoare în voie aripile proaspete născute din omidă.
Apoi trec anii în care rana se cicatrizează, se închide frumos, fără urme vizibile, fără dureri fantomă.
Și după zece ani fără puțin, îl are aproape în față pe el, făptuitorul, alături de ea, cea care i-l suflase de sub nas fără să știe ce comite și își legase mai spoi destinul de al lui – soția.
Ce ritm să-i spună inimii să țină când are de îndurat ore bune în aceeași încăpere cu ea? Și e atât de puternică nevoia de a sta față în față cu ea, de a-i întinde mâna ironic și de a se prezenta ca și cum nu s-ar ști de pe vremea adulterului și de a zâmbi malițios intuind că ea își aduce aminte tot și se simte încurcată pentru că habar n-are cum să gestioneze situația. Ah, și figura lui evident disperată, în așteptarea unei lupte de gherilă, frica pură de iminența unor replici tăioase care ar putea declanșa iadul. Dar nu e înțelept, n-ar rezolva nimic.
Cât de mult poți sângera în șase ore fără să se scurgă tot din tine? Cât sânge mai poate curge dintr-o rană care se închisese de tot, la naiba? Nu îi luase doar bărbatul – pe care, poate, îl scăpase, de fapt, chiar ea -, îi luase ceva mai prețios. Ea, aceea din ziua adulterului și din lunile care urmaseră în care nu cedase și rezistase stoic în tranșee – și acum soție –, rămânând în final cu trofeul – el – îi răpise, fără să vrea probabil, încrederea în sine. Încrederea că mai poate fi iubită, că valorează mai mult decât o iubită care a ratat în fața unei adversare mai versate, mai înverșunate, care a luptat mai aprig și cu mai puține principii.
Să le ia dracu’ de principii, și-ar zice acum. La ce i-a folosit că n-a suportat minciuna și nu și-a asumat un viitor cu el ce ar fi fost trăit mereu sub semnul acelei aventuri?
Cine-a ieșit în pagubă în povestea asta? Și, totuși, cum se-nchid definitiv rănile?
Citește și De cealalta parte a adulterului
Sunt o Femeie avocat care s-a trezit într-o zi în fața mașinii de scris împinsă o forță lăuntrică pe care n-aș ști să o aștern în cuvinte și care a trezit în mine o poftă nemărginită de a scrie. În timp, pofta s-a transformat într-o nevoie acută de a sta față în față cu mine, cu adevărul din miezul meu. De a-mi privi în ochi fricile, iubirile nerodite și demonii ascunși prin cotloane de frica luminii. De a mă scrie mai întâi pe mine, descompundu-mă, bucată cu bucată, operând și cosând plăgile sângerânde pentru ca apoi să mă pot reasambla într-un Eu vindecat. Așa s-a născut volumul de proză scurtă la care lucrez intens. Mocnește în capul pieptului și ideea unui roman de dragoste ceva mai neobișnuit. Am decis să las celor două proiecte șanse egale de izbândă și le-am promis că va vedea lumina tiparului cel care va pulsa mai puternic sub epidermă și îmi va ține muza aproape. Scrisul să-mi fie spovedanie și doctorie întru renaștere.
