ovidiu@stanomir

Călin e îmbufnat. Ceea ce rar i se întâmplă. Celor ce nu-l cunosc, le voi spune că, aşa cum îl descrie mămica lui, Călin este un cârlionţat dulce, mai tot timpul julit pe genunchi, guraliv şi foarte curios. Duminica trecută a împlinit patru ani.
Aşadar, Călin şade îmbufnat pe banca de sub nuc. Aruncă din când în când priviri scormonitoare spre curtea vecinilor. Cu toate că e spre amiază, Sebastian, „prietenul lui cel mai bun“, încă n-a ieşit la joacă. Iar băieţelul ştie precis că Sebastian e în casă. L-a văzut prin fereastra de la bucătărie. Asta a fost de dimineaţă. I-a făcut semn să deschidă fereastra, dar Sebastian a clătinat din cap. Părea foarte trist. Călin şi-a zis că i s-o fi stricat trenuleţul pe care l-a primit de „ziua copilului“. A desfăcut trenuleţul, să vadă ce e înăuntru, şi n-a mai ştiut să-l repare. Deci, Sebi a fost pedepsit.

O vreme Călin a bătut mingea la perete. S-a plictisit curând. Nu mai putea răbda. Şi-a zis c-o va convinge cumva pe tanti Ioana să-l ierte pe Sebi. Aşa că se ridică de pe bancă şi porneşte spre portiţa grădinii. Loveşte cu dispreţ spicele din iarba înaltă, bieţi inamici sortiţi pieirii fără pic de glorie, ce se prăbuşesc seceraţi. O luminiţă îi atrage atenţia. Se apleacă. E un fel de… cărăbuş, argintiu. Îl prinde, uşurel, şi-l aşează în pălmuţa stângă.

„Ce frumos îi! Mai ţeva ca un gob din pomu’ de Clăciun!“

Nu se mai satură să admire gâza. Îi e teamă să n-o scape, dar încă mai teamă îi e ca aceasta să nu-şi ia zborul. În acelaşi timp, îşi închipuie cum va rămâne prietenul său cu gura căscată când îi va arăta.

„E de stică? Chial de chial?“

„Păi…“, va răspunde el, mândru nevoie mare.

„Şi ce lumine are!“ se va minuna Sebi, aşa cum el însuşi se miră, zgâindu-se încântat la jocurile de ape şi culori ale gânganiei.

„Țe-i înuntru? Țe mişcă şi clipeşce?“ se tot frământă el, întorcând-o cu grijă când pe-o parte, când pe alta. Strânge pumnişorul şi se uită prin el ca prin ochean. Gâza sclipeşte mai abitir decât oricare scânteiuţă pe care a văzut-o el vreodată. Puştiul întredeschide palma şi atinge cu degetul arătător.

„Uşor, uşor, să nu-l spalgi, să nu clape măţişoarele în el“, se mustră Călin, cu neostoită îngrijorare. Îl răstoarnă, să-i numere picioarele. Nu are. Îi priveşte cu atenţie căpşorul. Nu are nici antene şi nici fălcuţe. Dar are ochi. Doi în faţă şi încă trei, câte unul la stânga, la dreapta şi în partea de sus a capului. Sunt şi ei de sticlă. Toţi cinci. Poţi privi prin ei înăuntru. Călin nu desluşeşte mare lucru. Parcă ar mişca ceva, un fel de punctişoare. Ce fac acolo? Nici asta nu se vede prea bine. Sunt atât de mici…
Ţâncul e descumpănit. „Țe fel de călăbuş îi ăsta?!“
Gândăcelul începe să bâzâie. Călin simte o furnicătură în podul palmei. Se sperie. Gâza cade în iarbă, se foieşte prin hăţişul de fire, până răzbeşte la loc deschis, se înalţă în aer şi dispare într-un norişor de fum.

– Călin! Căliiiiiiiin! Căliiine, hai la masă!
Venindu-şi în fire la chemarea maicii sale, puştiul o rupe la fugă spre casă. Dă buzna în bucătărie.
– Mămico! Maamiii! Gâfâie şi încă nu izbuteşte să rostească şi altceva.
– Ce-i, sufleţelul mamii? Roxana însă nu aşteaptă răspunsul. Se apleacă şi-l sărută. Îl ia de mână.
– Hai să ne spălam, să ne schimbăm hăinuţele…
– Da’ de țe?
– Pentru că aşa fac băieţeii cuminţi. Şi pentru că avem musafiri.
Călin n-a fost atent la spusele maică-si. Roxana e nedumerită; de obicei, prichindelul e încântat atunci când au oaspeţi. Femeia supralicitează.
– Ia să te vedem, ghiceşti cine a venit la noi?
Călin se răsuceşte pe un picior, aşa, ca din întâmplare. O zăreşte pe tanti Smaranda de la Cluj, care s-a pitulat după bufet. De data aceasta surpriza rămâne fără efect. Tanti Smaranda de la Cluj e preferata lui. Cu altă ocazie, văzând-o, Călin ar fi tras un chiot de bucurie, i-ar fi sărit în braţe, ar fi ciufulit-o, ar fi sărutat-o, ar fi alintat-o, nemaivrând să se dezlipească de ea. Nu şi acum. E foarte preocupat.
– Mămico, călăbuşii au sufleţel?
Stupoare.
– Poftim?
Piciul continuă, imperturbabil :
– Nu-i aşa că un călăbuş de stică e mai țeva decât unu’ de-adevăratelea?
– Cărăbuş? De sticlă? Cu suflet sau fără suflet? Ce-i cu bazaconiile astea, puişor? De unde le-ai mai auzit?
– Mămico, am plins’n glădină un călăbuş de stică şi-am vlut să-l arăt şi lu’ Sebi da’ l-am scăpat în iarbă şi dup-aia a scos flăcăli pe năli şi s-a dus ca gându’ şi ca vântu’ că el mâncă numa’ jăratic şi…
Călin se opreşte să-şi tragă suflarea. Roxana se întoarce într-o parte, să n-o vadă copilul cum râde. Dar el priveşte spre Smaranda. I-ar crăpa obrazul de ruşine dacă tanti Măndiţa ar pune la îndoială spusele lui. Aceasta e serioasă. Doar în ochi îi joacă luminiţe poznaşe, așa ca… nişte minusculi cărăbuşi, da, ochii Smarandei parcă ar fi doi cărăbuşi strălucitori. Pe Călin îl ia cu frisoane… Smaranda îi face cu ochiul. Micuţul se linişteşte, mai mult, e încântat. De-acu’ au un secret numai şi numai al lor. Devine dintr-o dată grozav de preocupat de mânuţele sale bondoace şi, vai, atât de murdare. Îşi ridică privirea spre maică-sa.
– Mami, ce-avem papa bun?
– Întâi treci şi te spală pe mânuţe! Hai, la baie! Ies amândoi din bucătărie.
Curând, Călin reapare în uşă; priveşte cu insistenţă spre Smaranda, până ce aceasta se întoarce spre el. Şi atunci îi şopteşte:
– Tanti Măndiţa, nu-i aşa că unu’ mi-l dai mie?

foto sursa
Citește și Poveste năstrușnică