Riști
de fiece dată,
de bucurie
când sari
în sus,
furat, la aterizare
văzduhul să-ți fie,
sedus și supus
îndoielii
și mie.
Meschine calcule
nu-ți intră-n fire
o înmulțire,
un simplu sinus
ți-ar spune, poate,
ce știe-oricine,
școlit de-ndoială
la curți de-amăgire
și boală.
Câtă vreme
mai riști,
pământul întors,
radios lunecat
în săritura
spre sus
adună minusuri, sau
altfel spus
Suntem, nu suntem și nici nu vom fi
de bucurie,
triști!
foto tumblr.com
Citește și Ană, Ană, Sânziană
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
