Bucuria de a muri: este ea un paradox?

În Cartea amăgirilor, Emil Cioran schițează o viziune a morții eliberatoare de îngrădirea chinului lăuntric, o moarte care poate să producă fericirea supremă, odată atinsă: „Ar trebui să mor pentru a nu mai reveni niciodată la alte stări [adică la chinul lăuntric]. În oceanul meu lăuntric picură tot atâtea lacrimi, câte vibrații mi-au imaterializat ființa. Dacă aș muri acum, aș fi omul cel mai fericit.”

Bucuria de a muri e realizabilă doar în iubire și în muzică, fiind diferită de obsesia morții și însemnând o experiență unică, irepetabilă: „Numai în muzică și în iubire există bucuria de a muri, străfulgerarea de voluptate, când simți că mori, deoarece nu mai poți suporta vibrațiile interne. Și te bucură gândul unei morți subite, care te-ar scuti să mai supraviețuiești acelor momente. Bucuria de a muri, care n-are nici o legătură cu ideea și conștiința obsedantă a morții, se naște în marile experiențe de unicitate, când simți perfect cum acea stare nu se va mai reîntoarce niciodată.” (Cartea amăgirilor).

Gândul morții în contextul extazului muzicii sau al iubirii produce un tip de voluptate deosebită pentru că oricând este preferabilă moartea în locul continuării vieții cotidiene după experiența dată de astfel de momente: „Ce voluptate admirabilă este aceea care se naște la gândul că ai putea muri în asemenea clipe [de muzică și de iubire], că prin acest fapt n-ai pierdut clipa. Căci este o pierdere infinit mai mare în reîntoarcerea la existența zilnică după asemenea clipe, decât stingerea definitivă.” (Cartea amăgirilor). În perspectiva cioraniană, prin faptul că trăim avem mult de pierdut, însă aceasta o învățăm doar prin prisma regretului de a nu muri în punctul culminant al stării muzicale și al stării erotice: „Regretul de a nu muri în culmile stării muzicale și ale celei erotice ne învață cât avem de pierdut trăind.” (Cartea amăgirilor).

Autorul admite că nimic nu este important pentru el, dar consideră că are o atitudine similară celei pe care oamenii pasionați o au, cel puțin în ceea ce privește marile probleme: „Deși sunt convins că totul este inutil în lumea aceasta, deși pentru mine totul n-are absolut nici o importanță, nu voi înceta niciodată să manifest atâta pasiune în problemele mari, câtă pasiune risipește un om pasionat în marile realizări.”(Elogiul oamenilor pasionați).

sursă fotografii: google.ro

Drumul sinuciderii pare a fi pavat (și) cu bucuria de a muri, pentru că extazul răsărit din iubire și din muzică are două tăișuri: unul este acceptarea senină, îmbrățișarea morții presărată cu roze albe, iar celălalt este – cred eu –  sinuciderea, izvorâtă dintr-un preaplin sălbatic.

Dacă este moral acest gest, un drept al fiecăruia dintre noi, un blestem, o boală sau efect al unei suferințe, nu se poate nimeni pronunța cu certitudine, iar subiectul va fi etern unul generator de dispute.

Iată câteva reflecții  asupra temei:

„Există însă o singură adevărată problemă filosofică şi aceasta este sinuciderea. Atunci când judeci dacă viaţa merită sau nu să fie trăită înseamnă că încerci să răspunzi la întrebarea fundamentală a filosofiei. Tot restul – dacă lumea are sau nu trei dimensiuni, dacă mintea se împarte în nouă sau douăsprezece categorii – vine după aceea.”
Albert Camus

„Din perspectiva celui care comite sinuciderea, actul său poate fi una din cele mai perverse forme de manipulare morală, întrucât îi abandonează pe cei rămaşi în urma sa ruşinii, vinovăţiei şi durerii. Sinuciderea este ceva precum un metafizic „Ţi-am făcut-o!” Ea este frecvent o încercare de a-i ucide sau a-i răni pe alţii.”
Stanley Hauerwas

„În zilele noastre, sinuciderea este doar o cale de a dispare. Este îndeplinită cu timiditate, în tăcere, şi fără ecouri. Nu mai este o acţiune, ci numai o predare.”
Cesare Pavese

„Sinuciderea este un lucru serios. Şi, dacă ştii pe cineva cu intenţii de sinucidere, trebuie să-i dai ajutor. Nimeni nu trebuie să sufere. Oricine trebuie să se iubească pe sine însuşi.”
Gerard Way