După Socrate, ca să fii apt să iei decizii juste în plan civic îți trebuie niște aptitudini, o pregătire, exerciții de gândire aplicată, o temeinică ințiere, chiar de ordin filosofic.
Cu cât suntem mai dumiriți care sunt problemele sociale cu atât e mai greu de luat o decizie care are în vedere binele general.
De regulă, în contextul votului democratic, fiecare își urmărește binele personal. Nu cred că alege cineva să militeze pentru confortul și prosperitatea altora mai presus de cele proprii.
Lupta politică tocmai asta prespune: ca oameni cu interese și aspirații diferite să ajungă să își impună lumea convenabilă lor în fața altora.
Marile ideologii sfârșesc prin a face implozie pentru că eșuează în a găsi numitorul comun și binele universal. Poate că, în cazul unei specii înzestrate cu conștiință și cu un psihism atât de complex, nici nu mai e posibil așa ceva.
Mi-e foarte usor să vorbesc despre o lume ideală pentru mine, în forma asta, de acum, și foarte greu spre imposibil să invoc un bine colectiv sau al altora sau al cuiva născut în Nigeria sau în Haiti sau într-o familie de analfabeți sărmani, din alți părinți sub alte auspicii.
Mi-e frică să am convingeri politice dintr-un sentiment de pietate. Mă simt complet depășită de acestă răspundere. Ideea de a gândi un bine pentru altul îmi pare impracticabilă și neavenită pentru că, de departe, cel mai tare m-ar revolta să îmi spună cineva ce e mai bine pentru mine, să încerce să îmi sugereze o cale, să îmi cenzureze elanuri sau să îmi conteste cunoașterea (nu atât ”de sine”, cât a propriilor dorințe și nevoi), să îmi insulte discernământul.
N-aș putea să fac asta altuia. Habar n-am ce e mai bine pentru alții.
Motivul pentru care sunt foarte refractară și la operarea cu judecăți referitoare la categorii generice este pentru că fiecare ființă umană se identifică, de facto, cu o astfel de categorie, dar îi atribuie caracteristici diferite. Pentru mine condiția de femeie implică cu totul și cu totul altceva decât pentru o alta. E un fapt arhi-testat și verificat. Tot omul spune: sunt intelectual, sportiv, muncitor, parazit social, mașină de spălat. Sau: sunt bărbat, femei, nu-se-știe-ce. Sau: sunt mongol, suedez etc. Dar fiecare presupune altceva prin respectivele noțiuni.
De aceea orice încercare de încadrare a identității cuiva din afară în baza acestor categorii generice este neavenită, pentru că insuficiențele de limbaj (o spun în analogie cu expresii precum : insuficiență renală, cardiacă ) sunt evidente. E la mintea găinii că dacă ”non idem est si duo dicund idem” e de dorit să renunțăm la a mai asocia individul cu asemenea măști și să îl recompensăm sau hulim în cosecință.
Problema e cine e cel care DEFINEȘTE masculinitatea, mongolitatea, nu-se-știe-ce-itatea, condiția de intelectual. Dacă o face fiecare pe cont propriu e una și dacă se încearcă o centralizare a noțiunilor e alta și nu e de bine…
Am avut un dialog simplu cu câteva femei despre cum li se pare lor că ar arăta o lume ideală pentru femei, în condițiile realității cunoscute. N-au răspuns două măcar în concordanță.
Raiul unora se pare că e infernul altora. Și fiecare se raporta, cred, onest la realitatea cunoscută și experimentată. Și, atunci, cum să ai convingeri social-politice ferme? și la ce se referă ele?
La a încerca să impui ce îți place ție altora? Să mănânce toți din farfuria ta?
Nenorocirea pe care a însemnat-o comunismul a fost tocmai ”omul de tip nou”căruia îi era alipit ”binele universal”.
Orice doctrină comunistoidă (generată în jurul unei categorii generice) duce la aceeași calamitate.
Și fiecare dintre ele începe prin a denunța nedreptăți, abuzuri, opresiune și prin a cere dreptate pentru toți și sfârșește prin a încerca să impună modele de conduită în detrimentul celor anterioare, prin a răsturna lumi și valori.
