Timpul este totul.

Întâlnirea cu un spectacol Brecht determină așteptări ridicate ale publicului avid de noi lecturi regizorale.

Textul lui Bertolt Brecht, „Opera de trei parale”, pare scris ‘ieri’, iar recenta montare de la TNB, în direcția de scenă a regizorului Gelu Colceag, este o aplicare exemplară a principiilor de scenă brechtiene pentru a zugrăvi o societate putrezită până la miez. În mod evident, există o fascinație de durată și o atracție atemporală pentru loviturile satirice îndrăznețe ale acestei povești maleabile despre viețile celor de jos, despre criminalitate, dar și despre justiție. Pentru reinventarea captivantă a reperului musical Brecht-Weill, de pe scena mare a Naționalului bucureștean, textul a fost tradus de Isaiia Răcăciuni, Ion Cantacuzino și Gelu Colceag întru o mai bună înțelegere. Așadar, textul original era un produs al «anilor ’20 răgușiți» berlinezi în care jazzul, Art déco și dorința de plăcere au caracterizat acea perioadă. De asemenea, ororile Marelui Război și consecințele acestora, cum ar fi hiperinflația, crima organizată, mizeria și victimele distruse psihic și fizic erau încă omniprezente.

Reuşita demersului artistic pentru recenta reprezentație teatrală a presupus o prealabilă incursiune în universul autorului, care i-a furnizat viziunii regizorale solide repere, incitante sugestii, dar și un racord cu lumea actuală, un apel la spiritul vremii. Este şi cazul acestei „Opere de trei parale” a cărei montare e plasată într-un expresionism de sorginte germană care surprinde o lume fără ciment social. Nimeni nu este obligat față de celălalt și toată lumea este mituibilă. Instinctele inferioare ale omului sunt conduse de vicii burgheze precum lăcomia și vanitatea, dar și de impulsuri profund umane, cum ar fi instinctul de supraviețuire și dorința sexuală. Tonică, dominanta o constituie reevaluarea piesei dintr-un unghi nou, dar vizând structurile de adâncime ale ideologiei brechtiene.

Acţiunea se mută din „lumea bună a operei”- așa cum  era în „Opera cerşetorului”, o melodramă satirică semnată de John Gay – în „nămolul” societăţii londoneze – cerşetori, hoţi, prostituate. Surprinzător devine faptul că mai toate comportamentele erau aceleaşi: frivolităţi, ipocrizii, vicii, trădări, goana după bani, parvenitism. În Soho, cartierul londonez al teatrelor de revistă, seducătorul gangster Mackie-Șiș se bucură din plin de cuceririle sale ducând-o la altar pe Polly, fiica lui Peachum ‒ „regele” cerșetorilor. Simțindu-și afacerea în pericol, soții Peachum pornesc un „război” împotriva temutului interlop care, cu ajutorul poliției, e întemnițat și condamnat la moarte prin spânzurare. Ca prin minune, Mackie este salvat de un ordin de grațiere al Reginei proaspăt încoronate, care îl primește în rândul nobilimii, numindu-l Cavaler!

Spectacolul începe c-o defilare în ritm alert a personajelor, în faţa unei cortine ce duce gândul spre lumea distructivă, dar seducătoare a cabaretului din vremea Republicii de la Weimar într-un decor respectuos cu textul. Scenografia semnată de Liliana Cenean, Ştefan Caragiu amintește de peisajul monocrom inspirat de cinematograful expresionist german, care este scos în relief doar de culorile conflictuale purtate de rivali. Interpreţii se mişcă spasmodic, clovni întorşi cu cheia, păpuşi dezarticulate zbătându-se într-o mecanică impusă. Scena va fi populată de linii şi unghiuri, de grilaje luminoase, de barele drepte sau oblice ale unui acoperiş, de benzile luminate (lumânări), orizontale ale sălii de tribunal sau de gratiile verticale ale închisorii. Totul sugerează ideea de cuşcă, de menajerie, în care personajele, captive ale unui destin, îşi săvârşesc mai micile sau mai marile lor josnicii. Imaginea scenei este primordială. Coregrafia exactă a personajelor le plasează întotdeauna în postúri (Roxana Colceag, Asistent coregrafie: Alina Petrică) care, sprijinite de eclerajul spectaculos (Laurențiu Iordache), devin tablouri perfecte de compoziţie şi culoare.

☆ Opera de trei parale ☆ / ”Opera de trei parale” de Bertolt Brecht © TNB

Profunzimea și precizia observației se vor regăsi în ideile izvorâte din text: Peachum reprezintă burghezul ipocrit, care se simte superior clasei inferioare (Macheath), dar care, în cele din urmă, nu este altceva decât un ‘tâlhar cu Biblia în mână’. Păstrând spiritul textului brechtian, abilul regizor Gelu Colceag dă la iveală ipocrizia burgheziei. Bunăoară, îl lasă pe Macheath (Marius Manole) să se întrebe, de exemplu: „Ce înseamnă să spargi o bancă împotriva înființării unei bănci? În cele din urmă, polițistul se comportă ca un gangster, iar prostituate ca fiica burghezului. Unii jefuiesc din necesitate, alții din lăcomie.”

Marius Manole & Aylin Cadîr / Mackie Șiș & Polly © TNB

Directorul de scenă abordează textul brechtian într-un spectacol ce reuneşte tineri actori ai Teatrului Național din București alături de maeștri ai scenei româneşti (Mircea Rusu, Emilia Popescu). În această parodie romanțioasă, Gelu Colceag refuză muzicii funcția de sedativ aromat. Spre diferite tipuri de bogăţie tind, de altfel, toate personajele piesei: şi banditul Macheath, zis Mackie-Şiş, şi Peachum, proprietar al firmei „Prietenul cerşetorilor”, şi Celia şi Polly, soţia şi fiica lui. Bani, dragoste, funcţii sau pur şi simplu supravieţuire caută şi ceilalţi: Brown, comandantul poliţiei, Lucy, fiica lui, pastorul Kimball, târfa Jenny, dar şi cerşetorii, hoţii, curvele şi funcţionarii ale căror poveşti se întrepătrund, succedându-se în episoade şi alternând cu songuri.

În ipostazierea lui Marius Manole, Mackie-Șiș  este un sociopat slăbănog, cu ochi strălucitori, menținându-și cumva statutul de străin în ciuda unei voci calde și rotunjite. Îi poți vedea atracția față de femeile pe care le seduce atât de ușor, chiar dacă îl recunoști drept cel mai alunecos dintre antieroi. În rolul Polly Peachum, Aylin Cadîr are o demnitate și o siguranță de sine care dezmint prima ei apariție într-o rochiță albă infantilizantă, în timp ce Medeea Marinescu, în rolul lui Lucy nu poate reține exuberanța copilărească de sub exteriorul ei mândru. Așa cum în 1964, Margareta Pâslaru – în montarea celebrului Liviu Ciulei – contura o candoare vag trivială, astăzi, în 2024, Aylin Cadîr creează o Polly într-un amestec de ingenuitate, ferocitate și vulgaritate.

Mihai Munteniţă & Aylin Cadîr © TNB

În viziunea lui Gelu Colceag, personajele brechtiene nu sunt deloc monocrome. Nonculorile se intersectează cu vestimentația strălucitoare, iar cheile de lectură vin și din fizicul actorilor, din siluetele și fizionomiile lor – de la minionul androgin Mackie-Șiș (Marius Manole), până la matroana Celia (tumultoasa Tania Popa având autoritatea unui broker) cu părul de-un roșu aprins sau Jenny Speluncă (expresiva Emilia Popescu, melancolică și amară) cu șolduri proeminente. Într-un amestec insolit de ironie și seriozitate îl identificăm pe bătrânelul Peachum (Mircea Rusu), cu baston și halat de casă tivit cu auriu (trimitere spre originea sa mozaică). Popularitatea acestui personaj-cheie este sporită și de distribuirea versatilului actor Mircea Rusu.

Tania Popa, Aylin Cadîr și Mircea Rusu © TNB

Verva și fantezia comică îi ajută și pe firavul Filch (Ciprian Necula), băiat de bani gata, dar cerșetor în devenire, cât și pe polițistul Brown cu tușe gay, un Silviu Biriș abil, un maestru al comediei fizice și muzicale,  în a demonstra că bandiții au aceeași esență.

Marius Manole & Silviu Biriș © TNB

Odată ajunşi pe scenă, actorii dirijaţi de Gelu Colceag gândesc cu corpul. Vitalitatea  textului depinde și de intervenție și adaptare.  Bunăoară, alura de underground modern este sporită și de ecleraj (Lumini: Laurențiu Iordache, Asistenți de lumină: Alexandru Stănescu și Iulian Pătrașcu), menit să potențeze ambiguitatea, dar și de proiecțiile video. Excesul fiziologic relevă absurdul unei societăți decadente, iar trupa de actori, bine antrenați de coregrafa Roxana Colceag, dă culoare și pitoresc mișcării, imprimând ritm acțiunii. Gașca de infractori formată din actorii Ovidiu Cuncea, Alexandru Georgescu, Orodel Olaru, Mihai Verbițchi și Silviu Mircescu potențează cu umor jocul intereselor pecuniare și se poziționează în paralel cu  trupa prostituatelor (Andreea Alexandrescu, Irina Noapteș, Beatrice Rubică, Oana Laura Gabriela, Cristiana Ioniță, Roxana Colceag), care reprezintă melodramatic fetişurile sexuale ale vremii. Între aceste trupe tronează un corb (plasat pe gratiile negre). Capitalismul și acuzația usturătoare a lui Brecht încă planează asupra spectacolului – dar mai oblic, ca o forță insidioasă din spatele relațiilor alunecoase și nesigure.

Mircea Rusu și Grupul de cerșetori © TNB

În general, directorul de scenă pare să aibă multă afinitate pentru muzica lui Weill, pe care o extinde cu plăcere, iar orchestra formată din Marius Leau (vioară), Ligia Dună (pian), Lucian Maxim (percuție), Marius Georgescu (clarinet), Cristian Nicolae (trompetă), Ciprian Partenie (trombon) și Răzvan Mihai Grigorescu (chitară) convinge publicul să reia / fredoneze „Mack the Knife”.

Alături de actori și muzică, realizatorul reamintește continuu publicului său, în mod anti-wagnerian, că ceea ce vede «nu este real»: spoturi de lumină către public când se remintesc /citează efectele războiului, armatele de cerșetori = clasă de actori, ursuleții din pluș de la nunta lui Polly, bricheta lui Mackie din timpul disputei muzicale dintre Polly și Lucy de la închisoare, semnalul Ro-Alert din final (salvarea lui Mackie de la condamnare).

Marius Manole / Mackie Șiș © TNB

Rigorile lui Brecht urmăreau temperarea răspunsului emoțional al publicului și declanșarea refelcției, care este esențială pentru succesul teatrului politic, dar adesea e greu de împăcat cu strânsoarea seducătoare a muzicii lui Weill. Reprezentația de la Naționalul bucureștean are confortabil ambele sensuri; rezultatul poate să nu-i mulțumească pe puriștii lui Brecht sau Weill, dar dezvoltă o dramă persuasivă și seducătoare. Întreg spectacolul  încearcă să demonstreze că neînţelegerile sociale pot fi corectate prin intermediul teatrului, iar spectatorul poate să-şi manifeste puterea de judecată împotriva modelului lumii aduse pe scenă. Povestea pare să fi fost scrisă ieri, cu un text adaptat și percutant, lăsând spectatorul să descopere că „Cerşetorii cerşesc, hoţii fură şi curvele curvesc” oricând şi oriunde ne-am afla. Istoria se repetă. „Lumea-i săracă, omul rău! Mâncarea e întâi! Morala apoi!”. Lumea e stăpânită de minciună şi „doar cine e bogat e cineva!”.

„Opera de trei parale” de la Naționalul bucureștean este un spectacol complet, regizat cu meticulozitate, în care toate detaliile, mişcările, nuanţele fac parte dintr-o coregrafie interioară atent calculată şi urmărită.

Opera de trei parale de Bertolt Brecht

Traducere: Isaiia Răcăciuni, Ion Cantacuzino și Gelu Colceag

Regie: Gelu Colceag

Muzica: Kurt Weill

Scenografie: Liliana Cenean, Ştefan Caragiu

Coregrafie: Roxana Colceag

Asistent coregrafie: Alina Petrică

Conducător muzical: Marius Leau

Pregătire muzicală: Ligia Dună

Antrenament vocal: Elena Moroșanu

Lighting design: Laurențiu Iordache

Asistent lighting design: Alexandru Stănescu,Iulian Pătrașcu

Sound design: Bogdan Gadola, George Puiu

Asistent regie: Patricia Katona

Producător delegat: Mădălina Ciupitu

Regia tehnică: Andi Tuinea, Costi Lupșa

Sufleor: Ana-Maria Barangă, Tatiana Oprea

• Distribuție

Mădălina Dumitrache

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent”.