Aș muri în brațele tale
Ești atât de senină, că-n privirea mea
nicio lumină nu mai încape…
Mi-e plină de tine inima –
fie-i inima ta, veșnic, aproape
Ești atât de frumoasă, că sufletul meu
altă liniște nu-l mai străbate…
Cuvintele-n care mă zidești mereu
fie, pururi, iertate
Ești atât de iubită, încât
pe pământ ești singura cale…
Vieții îi mai spun doar atât:
aș muri în brațele tale
*
Când te privesc
Te privesc și cuvintele mă învață să tac.
Ochii tăi încep să mă doară.
Au în ei păduri de liliac
îndrăgostite de primăvară
Te privesc și cuvintele mă învață să plâng.
Liniștea chipului tău mă doare.
Părul tău, despletit peste umărul stâng,
e cea mai frumoasă-nserare
Te privesc și cuvintele mă învață să cânt.
Tălpile tale sunt alinare.
M-aș face sub ele pământ,
sufletul meu să le fie cărare
Te privesc și cuvintele mă învață să zbor,
să tac, și să cânt, și să plâng…
Când te privesc, n-am putere să mor,
nici astăzi, nici mâine… nicicând…
*
Cândva
Cândva, ai să-nțelegi ce se petrece…
Chiar dac-ar fi, în gândul tău, să mor,
cu fiecare clipă care-ar trece
m-aș preschimba în lacrimă și dor
Ai să-nțelegi, cândva, că nu-i uitare
făcută între noi să se aștearnă…
Sunt răsărit, amiază, înserare,
sunt arșiță și viscol lung de iarnă
Ai să-nțelegi, cândva, că nu am cum
să nu fiu ochiul cald, deschis mereu,
să pot vedea când, poate, dai de-un drum
pe care fără mine ți-ar fi greu
Nu pot pleca… Ai să-nțelegi cândva
că eu, de fapt, nici nu mai sunt demult…
M-am prefăcut în cer deasupra ta,
și sufletul, cu teamă, ți-l ascult
