Aș muri în brațele tale

 

Ești atât de senină, că-n privirea mea

nicio lumină nu mai încape…

Mi-e plină de tine inima –

fie-i inima ta, veșnic, aproape

Ești atât de frumoasă, că sufletul meu

altă liniște nu-l mai străbate…

Cuvintele-n care mă zidești mereu

fie, pururi, iertate

Ești atât de iubită, încât

pe pământ ești singura cale…

Vieții îi mai spun doar atât:

aș muri în brațele tale

*

 

Când te privesc

 

Te privesc și cuvintele mă învață să tac.

Ochii tăi încep să mă doară.

Au în ei păduri de liliac

îndrăgostite de primăvară

Te privesc și cuvintele mă învață să plâng.

Liniștea chipului tău mă doare.

Părul tău, despletit peste umărul stâng,

e cea mai frumoasă-nserare

Te privesc și cuvintele mă învață să cânt.

Tălpile tale sunt alinare.

M-aș face sub ele pământ,

sufletul meu să le fie cărare

Te privesc și cuvintele mă învață să zbor,

să tac, și să cânt, și să plâng…

Când te privesc, n-am putere să mor,

nici astăzi, nici mâine… nicicând…

*

Cândva

 

Cândva, ai să-nțelegi ce se petrece…

Chiar dac-ar fi, în gândul tău, să mor,

cu fiecare clipă care-ar trece

m-aș preschimba în lacrimă și dor

Ai să-nțelegi, cândva, că nu-i uitare

făcută între noi să se aștearnă…

Sunt răsărit, amiază, înserare,

sunt arșiță și viscol lung de iarnă

Ai să-nțelegi, cândva, că nu am cum

să nu fiu ochiul cald, deschis mereu,

să pot vedea când, poate, dai de-un drum

pe care fără mine ți-ar fi greu

Nu pot pleca… Ai să-nțelegi cândva

că eu, de fapt, nici nu mai sunt demult…

M-am prefăcut în cer deasupra ta,

și sufletul, cu teamă, ți-l ascult