Una este a citi, alta a înțelege, iar a citi este o artă

iar pentru a avea o privire de ansamblu corectă și profundă asupra unui scriitor și a operei sale, e absolut necesar să pornești de la scrierile (auto)biografice, primele care oferă o deschidere spre lumea imaginată, construită pe temeliile ficțiunii.

Pentru că altfel, așa cum spune și Rebreanu, vei „zămisli doar monștri fără viață” sau, ceea ce se petrece deja, vei da „viață” unor personaje pe care scriitorul însuși nu le-a înzestrat cu semnificație.

De aceea, vă propunem spre lectură articolul „Cred”, conceput ca răspuns unei anchete a revistei “ Ideea Europeană”, datat 1924, inclus în volumul de scrieri intitulat „Amalgam”, pentru a înlătura orice interpretare eronată a viziunii artistice rebreniene.

Felul în care marele nostru prozator – poate cel mai mare dintre scriitorii noștri de valoare universală – s-a raportat la realitate, modul în care a transformat experiența sa existențială, ridicând-o la nivelul ficțiunii, se regăsește nu numai în acest text, care joacă rolul unui manifest literar, ci și în „Mărturisiri”, din același volum, care indică în detalii prețioase geneza romanelor care fac parte din proiectul de „epopee a poporului român”: „Ion”, „Răscoala”, „Pădurea spânzuraților”.

Cei care se duc în Năsăud pe urmele personajelor lui Rebreanu trebuie să știe că fac o călătorie pe urmele originii acestora, a punctului lor de plecare uman, în niciun caz a oamenilor „de hârtie” despre care au citit în cărțile respective. Întemeietor al „creației epice, obiective” (Eugen Lovinescu), Rebreanu își afirmase tranșant ideea că realitatea a fost doar un pretext pentru „a crea o lume cu întâmplările ei, cu legile ei”, o lume care seamănă „și trebuie să semene” cu cea reală, dar respiră prin ceea ce a dobândit în procesul creației, în care s-au amalgamat, ca într-un creuzet magic, amintiri, lecturi, impresii, care apoi și-au căpătat o altă individualitate, scuturându-se de hainele strâmte ale realității.

Altfel nu vom înțelege niciodată aportul scriitorului de geniu, a cărui putere stă întocmai în această extraordinară capacitate de a filtra datele concrete și de a le converti în viață reală, alta însă decât cea tangibilă.

„Arta înseamnă creație de oameni…”

Citiți și Ultimele ore din viața lui Liviu Rebreanu

Sinceritatea față de sine însuși presupune sinceritate față de artă, pentru că numai astfel scriitorul poate capta acel suflu tainic al cuvintelor prin care textul expiră autenticitate. Mimesis – în sensul în care opera este o  „copie de gradul doi a realității”, așa cum teoretizase Aristotel, dar realismul înseamnă re-construcție: creația înfățișează ceea ce este etern-uman, dar ceea ce rezultă este o altă formă de existență, capabilă să se exprime și să trăiască în mod unic experiența vieții. Valența cea mai importantă a naratorului obiectiv rebrenian e demiurgică.

Exprimând aceste lucruri, nu facem decât să restituim adevărul unor lucruri care produc confuzii, mai ales pentru cititorii neavizați sau pentru cei tineri, de la care avem pretenția să deosebească adevărul de ficțiune.

”Arta înseamnă creație de oameni și de viață” (Liviu Rebreanu)

Iată textul:

M-am sfiit totdeauna să scriu pentru tipar la persoana intâi. Hiperbolizarea aceasta a eu­lui, rămăşiţă anacronică dela romanticii care, ei şi atunci, puteau să se creadă aievea buri­cul pământului, mi se pare puțin ridicolă. Scriitorul de azi, afară de poetul liric, trăieşte într-o lume atât de relativă din toate punc­tele de vedere, că numai identificându-se cu multe relativităţi izbuteşte a pătrunde şi a înfăţişa absolutul care, cel putin în artă, ră­mâne năzuinţa supremă.

 Cu atât mai greu îmi vine să vorbesc a­cuma chiar despre crezul „meu” artistic…

Dar, fiindcă sunt întrebat, îndrăznesc a spune că scrisul nu mi se pare de loc o ju­cărie agreabilă şi nici mai cu seamă o jongle­rie cu fraze. Pentru mine arta — zic „artă” şi mă gândesc mereu numai la literatură — în­seamnă creaţie de oameni şi de viaţă. Astfel arta, întocmai ca şi creaţia divină, devine cea mai minunată taină.

Creând oameni vii, cu viaţă proprie, cu lume proprie, scriitorul se apropie de misterul eternităţii.

Nu frumosul, o născocire omenească, interesează în artă, ci pulsaţia vieţii. Când ai reuşit să închizi în cuvinte câteva clipe de viață adevărată, ai realizat o operă mai preţioasă decât toate frazele frumoase din lume. Precum naşterea, iubirea şi moartea alcătuiesc enigmele cele mai legate de viaţa omenească, tot ele preocupă mai mult şi pe scriitorul care încearcă să creeze viaţă. Literatura trăieşte prin ea şi pentru ea însăşi. Durabilita­tea ei atârnă numai de cantitatea de viaţă veritabilă ce o cuprinde.

Creaţia, nici în literatură nu face salturi. E o verigă între trecut şi viitor. Îşi împlântă adânc rădăcinile în pământ ca să se poată urca mai sus, spre cer. Se uită cu evlavie pioasă înapoi, spre a putea privi mai sigur înainte. Nu-şi închipuie nici o secundă că înaintea ei n-a existat nimic şi după ea se va prăbuşi tot.

Sinceritatea e calitatea de căpetenie a serii­torului adevărat. Sinceritatea faţă de sine din care izvorăşte sinceritatea faţă de artă. Dacă nu te dăruieşti întreg artei în clipa creaţiei, nu vei zămisli decât monştri fără viaţă.

A crea oameni nu înseamnă a copia după natură indivizi existenți. Asemenea realism sau naturalism e mai puţin valoros ca o fo­tografie proastă. Creaţia literară nu poate fi decât sinteză. Omul pe care îl zugrăvesc eu o fi având şi trebuie să aibă asemănări cu mii de oameni, cum au şi în viaţă toţi oamenii, dar trăieşte numai prin ceea ce are unic şi deosebit de toţi oamenii din toate vremurile. Unic însă e numai sufletul. Viața eternizată prin mişcări sufleteşti- realism.

Temelia creaţiei rămâne, negreşit, expresia, nu însă  ca scop, ci ca mijloc. De dragul unei fraze strălucite sau a unei noi împerecheri de cuvinte, nu vom sacrifica niciodată o intenţie. Prefer să fie expresia bolovănoasă şi să spun într’adevăr ce vreau, decât să fiu şlefuit şi neprecis. Strălucirile stilistice, cel puțin in opere de creaţie, se fac mai totdeauna în detrimentul preciziei şi a mişcării de viaţă.

 De altfel, cred că e mult mai uşor a scrie ”frumos”, decât a exprima exact. Poate nu e o simplă întâmplare că toţi creatorii mari de viaţă s’au mulţumit să scrie bine şi au negli­jat floricelele stilistice după care se prăpă­deau contimporanii. Precum iarăşi nu trebuie uitat că tocmai stilul e mai trecător într-o operă de artă.

Expresia exactă îti cere mai multă sbuciu­mare: ”Cuvântul ce exprimă adevărul”. Numai prin ea poţi urmări de-aproape sinuo­zităţile sufletului care explică viaţa. Psiho­logia şi obiectivitatea merg alături şi presupun aceiaşi retragere a eului scriitoricesc în colţul cel mai modest al sufletului, spre a lăsa loc desfăşurării creației. Modestia nu e şi dezinteres, ci dimpotrivă, o atitudine.

Fără amestecul meu direct, opera va putea creşte şi trăi mai independent. Copilul sdravăn n-are nevoie în viaţă de hainele tatălui.

Dacă priveşti arta drept creaţie, trebuie să-i atribui şi o valoare etică. Arta, ca uşoară jucărie ar fi tot atât de incomprehensibilă ca şi viaţa socotită fără rost. Arta n-are menirea să-l moralizeze pe om, evident, dar poate să-l facă să se bucure că e om şi că trăieşte, şi chiar să-l facă om. Contemplarea vieţii, pe care o oferă creaţia, poate fi uneori mângâietoare ca o rugăciune…

Transcriere fidelă a originalului.

Citiți și Astăzi aș vrea și eu să nu iubesc…