De Ziua Mondială a Scriitorului, iată o  poveste alegorică despre soarta acestui altfel-de-om, prins între real și ideal, într-o zonă a esențelor nematerializate, din care aduce Trăirea în forma ei pură, materializată prin Cuvânt, care poate fi Blestem sau Binecuvântare. Din lumea sa de misterioase sonorități, el vă salută cu o mână dezvelindu-și inima, cu cealaltă descoperindu-și fața, pentru ca privindu-l în ochi, să puteți înțelege lumea în ceea ce are ea mai pur și mai frumos. Ca să puteți învăța că rostul lor este acela de a fi hrană spirituală pentru ceilalți, trup și suflet…

”Draga mea prietenă,

Mă întreb în fiecare zi dacă e blestem sau  binecuvântare înzestrarea aceasta cu graiul neștiut al vorbelor. Sunt mâhnită peste poate. Ore grele din noapte… aceleași. Se lasă în mine ca o pâcla deasă… În ultima vreme nu m-a preocupat în mod deosebit starea mea, probabil că senzația că aș fi putut scrie o mie de pagini și tot aș mai fi avut inspirație îmi oferea suficient confort, astăzi nu. Chiar așa, nu mă întreba de unde îmi vine inspirația, pentru că nu pot localiza starea aceasta, știu doar că mă trezesc în mijlocul unei povești gata țesute și cuvintele mă împresoară, mi se rotesc în cap, agresive, îmi lasă urme pe care mă pot întoarce fără preget chiar și a doua, a treia zi… Doar un lucru pot să-ți spun, că textul de azi se vrea (fără voia mea, nu-i ciudat?) definitiv, așa, ca un necrolog, ca o scrisoare de adio după care nu mai poți scrie nimic, pentru că ai epuizat orice formă în care să îmbraci nebunia…

La editură, manuscrisul ultimei cărți mi-a fost returnat cu o răceală stranie, motivele – puerile – „exces de subiectivitate, retorism, ați prea edulcorat realitatea, imposibil să rămâneți credibil în stilul acesta”. În stilul acesta, după cum spusese micuța directoare, scrisesem toate textele care fuseseră atât de apreciate, mai ales în cercurile de intelectuali sofisticați și cu pretenții din Capitală. Ce era diferit acum? Mă schimbasem eu? Se schimbase moda literară? Lumea gândea altfel, simțea altfel, iubea altfel? Nu cred că aș putea scrie altfel, sau ceea ce ar ieși nu m-ar reprezenta. Să nu mai public nu mi s-ar fi părut o catastrofă, dar cum m-aș justifica apoi în fața celor care așteaptă continuarea poveștii? Unul după altul, romanele mele se strigau, se căutau, mergeau de-a bușilea unul după celălalt, se întâlneau în același punct misterios și se pierdeau pentru a se regăsi în următoarea apariție… povestea noastră continua și mă ținea viu, așa fragmentat cum eram, așa incapabil să fac o singură mișcare salvatoare, așa neputincios cum eram. Recunosc, era singura mea formă de existență în care mă scufundam ca într-o vale a plăcerilor, pentru că amintirile noastre îmi făceau bine, erau singurele care îmi provocau sentimente adevărate, pulsau în mine și mă agitau încontinuu, stârnindu-mi imaginația și întreținându-mi focul acela din care ieșeau mii de pagini. Retorism? Cuvintele, ah!, cuvintele mi se dădeau singure, ca niște prostituate sacre, și le frământam în mine pe toate părțile, gustând din carnea lor trufașă uneori, dulce alteori, după cum reușeam să mă transpun în cealaltă realitate a mea, aceea a timpului care se oprește atunci când vrei cu tot dinadinsul să rămâi în lumea adolescenței tale, acolo unde prima iubire (și unica) te ține prizonier voluntar.

Acum timpul s-a întors împotriva mea, gustul cafelei mi-a devenit insuportabil, în fumul de țigară degeaba încerc  să-mi ghicesc sufletul, s-a făcut una cu eterul… nici măcar gura asta de opiu nu mă mai poate face fericit, am pierdut cu totul firul și m-am rătăcit precum Tezeu, incapabil să găsesc ieșirea. Captiv în propriile gânduri, în propriile cuvinte care s-au refugiat departe, pe o plajă pustie cu nisipul fin, argintiu, unde toate urmele cad pradă valurilor care aduc la țărm bucăți de sticlă colorată și scoici, foarte multe scoici… În fața hârtiei sunt mută și oarbă de căutare, aș putea sta oricât în fața mașinii de scris fără să mai fiu capabilă să scot din adâncuri tot ceea ce dădea sens vieții mele… probabil că o să mă sting ca niște ultime acorduri ale unei simfonii, care se va numi și ea Patetica… Nici n-ar putea fi altfel – acolo unde nu e sfâșiere, nu e înțeles, lumea rămâne opacă pentru că nu înțelege suferința și patima nețărmurită de a scoate la iveală cristalele de gând… frumoasa perlă se naște din durere, din firicelul acela de nisip care o macină și pe care îl acoperă, în timp, cu stratul de sidef ce va lua locul rănii…

Dimineață va trebui să dau la tipar manuscrisul, termenul a trecut deja, așa cum trecem cu totul, fără să putem influența cu nimic mersul acesta pe rapid înainte al zilelor. Ce sentiment ciudat, nelămurit, mă încearcă, într-o fotografie de acum 20 de ani mama îmi surâde cu mina unui înger protector și mă trezesc spunându-i „mamă, nu te voi dezamăgi, mă voi întoarce acasă cu prima ocazie, mamă, dar acum sunt atât de obosită…” Oboseala asta mi-a toropit simțurile și trebuie să fac eforturi mari ca să-mi țin ochii deschiși… o ultimă țigară, poate voi reuși să mă deștept… câteva ore și albul se va distinge de negru: manuscrisul va merge înainte, ca un final implacabil de poveste, sau va sfârși în cutia cu maculatură, în care între timp s-au adunat filele mâzgălite ale unui viitor fost roman, scris într-o limbă necunoscută, pe care cu greu o recunosc… texte prăfuite, despre iubirea de viață care începea cu Ea în fiecare zi și nu se termina niciodată, pentru că era mereu proaspătă, mereu vie, mereu ardentă, hrănindu-se cu prezența ei vaporoasă, esență a feminității, crescută direct din oasele mele, ca o binecuvântată și în același timp fatală poartă către lumea de Dincolo… Ce frumos spune Ionel Teodoreanu: ”Arată-mi un scriitor autentic care să nu fi iubit. Niciunul. Cei care n-au iubit din prudenţă nu mai sunt scriitori, fiindcă scriitorul, ca şi eroul, e prea nebun ca să poată fi prudent. Cei care n-au iubit din înţelepciune sunt filozofi, şi încă!” Și eu sunt o filozoafă, pentru că am iubit și am ars în același timp, astfel  încât nimic din cele omenești nu-mi sunt străine, cum se spune. Am devenit conștientă datorită Ei – ai ghicit, e vorba despre iubire, doar ea –  și datorită trudei cu care am transformat-o în cântec al cuvintelor și al inimii…

Voi scrie finalul cărții mele, draga mea prietenă, pentru că e vremea mare a finalurilor,  și el va aduce odată cu ultima literă acel sentiment al libertății pe care ți-l dau lucrurile împlinite, oricât de mare ar fi fost sacrificiul pentru desăvârșirea lor. Va suna așa:

„Undeva în lume, departe de ai săi, pierdut în umbrele inocente ale unor clipe fericite, Scriitorul se apleacă asupra foii albe și, cu gesturi calme și meticuloase, într-o tăcere de sfârșit al lumii, începe o nouă carte – Povestea iubirii eterne, înmuindu-și penița în sucul cald și clocotitor al cuvintelor născute din propriul sânge care îl ține în viață, în timp ce el coboară tot mai afund treptele către sine, acolo unde îl așteaptă fericirea la care a visat dintotdeauna, dar pe care n-a atins-o niciodată”.

                                                                                         Sfârșit 

Citiți întregul articol aici, pe Catchy.ro.