Gabriela Coman Hornoiu
Am învăţat că sufletul se ţine în piept,
ascuns în spatele coastelor,
lipit de şira spinării, să-l poţi duce de-i amărât.
Am învăţat să nu-ţi aşezi zâmbetul în palma nimănui,
s-ar putea să ţi-l strivească.
Lacrimile să nu le arăţi lumii,
ci să le prinzi cu vârful limbii şi le sorbi.
Cuvintele să le ţii în cerul gurii până se înseninează,
să nu aduci furtună în nici o casă.
Am învăţat să tac,
să trăiesc cu tăcerea mea,
să mă bucur de poteca pe care mi-am croit-o de la uşă la fereastră.
S-o străbat încet, să nu-mi calc în picioare amintirile.
Am aflat că oamenii nu-s cei mai buni prieteni,
ci vântul şi ploaia, ninsoarea şi gerul,
muntele şi râul, pădurile şi izvoarele.
Nici o pădure nu mi-a închis uşa în nas,
nici un izvor nu mi-a otrăvit cuvintele, vântul nu a şoptit
tainele mele, ploaia nu mi-a scrijelit pielea.
Rănile mi le-au făcut oamenii.
Am învăţat că sufletul se ţine în piept, ca o comoară,
singura,
cea mai de preţ.
foto tumblr.com
Citește și În plină iarnă
