Fals tratat de iubire interzisă
„În ianuarie 1895, aproape complet izolat, se retrage într-o locuinţă din strada Cuza Vodă nr. 5, unde caută să-şi afle liniştea, afundându-se în studii personale. La 10 noiembrie 1895, ajuns la disperare, din cauza bolii, Alexandru Odobescu se sinucide, printr-o supradoză de morfină”, povestește istoricul Ion Bulei cu o voce mai degrabă neutră, de cronicar, fără să accentueze câtuși de puțin afectiv sfârșitul unei existențe care poate fi sintetizată printr-un cuvânt: excelență.
Motivele izolării sunt cunoscute pentru că el însuși le făcuse publice: își descoperise acel suflet-pereche despre care citise în marile romane ale scriitorilor romantici ai vremii care-l inspiraseră atât de mult și pe care îi prețuia, ca fire sensibilă cum se autodeclara , în persoana unei femei cu mult mai tinere decât el, Hortensia Keminger, atrasă în mod fatal de oameni cu faimă și greutate – dramaturgul Alexandru Davila și D. Racoviță, șeful de cabinet al lui Titu Maiorescu.
Alexandru Odobescu, pictură de Victor Covaliov
La Alexandru Odobescu, care era o personalitate fascinantă, de o finețe intelectuală rară, om al vremii instruit în varii domenii ale vieții publice și culturale – scriitor, istoric, arheolog şi om politic, avea ce să găsească mai tânăra cu treizeci de ani profesoară de geografie: „Pseudo-kynegeticos” („Fals tratat de vânătoare” sau „Fals tratat de vânătoare”) era o capodoperă unanim recunoscută, deși era destul de dificil de încadrat în peisajul literar al vremii, fiind mai mult un jurnal eclectic ce dovedește mai mult erudiția scriitorului decât talentul său literar, dăduse două piese de mare importanță pentru evoluția nuvelei istorice românești – „Mihnea Vodă cel Rău” şi „Doamna Chiajna”, care îi scoseseră în evidență măiestria artistică de data aceasta și vocația de portretist autentic, publicase o lucrare de istorie a literaturii, studii de folclor, câteva volume de eseuri, o monografie a tezaurului de la Pietroasa, pe care el însuși îl descoperise în timpul profesoratului său de la Universitatea din București și multe alte scrieri, care îi aduseseră o binemeritată reputație în cele mai înalte cercuri ale intelighentiei bucureștene. Însă boala nu l-a lăsat să se bucure de soarta privilegiată pe care și-o croise datorită spiritului său atât de fervent, dar incapabil să poarte pe umeri povara unei mari dezamăgiri amoroase.
La 61 de ani renunță la viață, urmând exemplul altor titani pentru care timpul n-a mai avut răbdare: Veronica Micle, Dimitrie Anghel, Urmuz, Liviu Rebreanu, Ilarie Voronca, Paul Celan, Gherasim Luca…
Ultimele rânduri – un bilet de adio: „Cugetă, te rog, şi spune tuturor că nebun n-am fost, dar că, cu inima mea peste fire simţitoare, am căzut pradă uşurinţei şi vulgarităţii simţurilor unei fiinţe fără inimă, fără conştiinţă, lipsită chiar de acea pătrundere de minte ce-ar fi făcut dintr-însa o zână inspiratoare a mult-puţinelor mele facultăţi intelectuale. A fost adevăratul mormânt al inteligenţei, al iluziilor, ba chiar şi al vieţii mele!”
O lecție de viață:
„Fiecare om pe lume îşi are măsura sa şi după acea măsură îşi măsoară gândurile şi faptele sale.”
Licențiată în Filologie, Andra Tischer trăiește în Sibiu, fiind profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național ”Octavian Goga” din Sibiu. A colaborat în cadrul Cercului Literar de la Cluj cu analize critice asupra creațiilor membrilor grupării, publicate în volume antologice, publică poezie în revistele Cenaclul de la Păltiniș, Confluențe.org, Logos și Agape (Timișoara), revista ”Singur” (Târgoviște), Melidonium (Roman, Neamț). Din 2015 până în 2017 a fost Secretar general de redacție la revista online Literatura de Azi. Publică volumul de poezii „Legi nescrise” în aprilie, 2018, la editura Armanis din Sibiu. Convinsă că salvarea ființei umane stă în iubire și în artă, capabilă să transfigureze orice fel de realitate, până și cea mai sordidă, Andra Tischer e o umanistă prin excelență, această vocație fiind cartea de vizită pe care și-a asumat-o tranșant cu fiecare ocazie.
