Când ajungem să fim îngeri, ce se întâmplă, de fapt, cu sufletele noastre?
Ce ducem cu noi „dincolo”, ce rămâne din tot ce clădim și ce lăsăm în urmă? Ce mai contează? Și spre ce ne îndreptăm… pe pământ atingem obrajii sufletelor ce trăiesc în trupurile oamenilor dragi, privindu-i adeseori din treacăt, din fugă, nonșalanți de parcă mereu îi vom găsi la orice oră, tot acolo. Iar apoi, frângem în palme tot ceea ce viața a lăsat să descoperim în noi înșine: încredere, respect, mândrie, curaj, dăruire, determinare, curaj.
ACUM și AICI se trăiește, se iubește, se alintă, se mângâie, se strânge la piept și se frământă viața. Iubesc pentru a fi iubit, dăruiesc pentru a putea primi din 
nimic din ce este ușor nu poate dura, cum nimic din ce greșești altora nu poate fi adus înapoi. O viață merită amintită doar atunci când ai trăit propriu destin într-un univers pavat nu doar cu bune intenții dar mai ales cu fapte duse până la capat, curajul fiind unul din ingredintele ce trebuie mereu picurate. Filozofia acestui „selfie” interior este una singură: iubesc să mă pot privi cu demnitate în oglinda propriului suflet….
Comunicarea dintre suflete e poate, cel mai de preț ‘argument’ de a vrea cu adevărat să fii fericit… îmi cer uneori mie însumi, să nu uit să fiu om, să nu las dorințele frugale și efemere să mă domine, să nu greșesc definitiv celor ce sunt în viața mea, să fiu drept nu doar cu mine însumi, neștirbind însă șansa celorlalți de a străluci, să îngădui greșitilor mei știind oricănd că povestea se poate repeta la mine, să adorm serile neumbrit de fapte cu care să-mi chinui sufletul. Sunt om supus greșelilor dar mai presus de toate, rescriu din visele serii în geana dimineților, nelăsând speranța să moară. Nu cer nimic: decât eventual încredere în propriul curaj de a trăi prezentul clipei, cu fiecare respirație ce aburește viitorul punând la încercare puterea de a iubi. Știam odată să nu-mi înfrânez visele, să adorm despuiat de gândurile zilei, să sorb din notele vieții doar acele momente neștirbite de așteptările prinse pe sârma zilelor puse la spălat…
Glisând uneori între prea puținul din pahar și prea plinul râvnei dintre norii ochilor – a avea mereu viitorul la o lungime de braț, nu-i blestem dar nici un dar, e pur și simplu viața în bucate precum vata pe băț, copilarie a destinului ce nu știe vreodată să își găsească maturitatea decât atunci, la căpat de drum. Amestecăm fiorul clipei cu neliniștea nemărginirii, pașii trasând sub bolta cerului fir de minotaur: Astăzi, am trăit ce-am vrut? Sau doar am reușit să supraviețuiesc celor ce-si plimbă pe strada mare clopotul și toaca propriei credințe despre viață? In vecernie sufletul, esență de sămânță cerească, își cerne ploapele a dor de vise realizate..
***
Nu există salvare, nu există destin pierdut sau distrus, nu găseşti şoapte transformate în focare mistuitoare şi nici strigăte de alungare a ursitelor nu vei auzi. În drumul tău doar sufletul e cel care primeşte tot ce ţi se întamplă – de el să ai grijă mai întâi! Ceilalţi te vor iubi sau din contră iţi vor vrea pierzania, te vor dori sau din contră, iţi vor întoarce spatele. Te vor însoţi sau din contră, te vor lăsa singur(ă). Şi DA – E în firea lucrurilor să căutam fericirea în zâmbetul şi-n bucuria celorlalţi, dar… fericirea are numele tău Doar în tine mugurii pot supravieţui, esti ca un bulb destinat să aducă lumină şi caldură celorlalţi ce-ţi devin oglindă sufletului: udă-l cu dragoste de viaţă.
Pune un strop de iubire în ceea ce faci, iar viaţa ta va avea parte de fericire. Pune o urmă de căldură în gânduri, iar sufletul tău va avea parte de împlinire. Şi lasă un fior de omenie în drumul tău, iar cerul va ştii să iţi ofere mântuirea sa. Pe nesimţite, ne înmormântăm unii pe alţii, iar sufletele le îmbălsămăm încă din timpul vieţii, în cuvinte…
Când îngerii ating sufletele totul se schimbă, devine altceva, având cu totul alte dimineţi de descoperit. În fiecare casă a sufletului, îngerul păzitor atinge tresăririle neţinute în frâu, ca o alinare pentru faptele ce nu aveau cum să se petreacă în afara destinului propriu. Să nu regreţi ce ai pierdut, să-ţi pară rău ce n-ai ştiut să primeşti în dar: o clipă de eternitate! Trecutul fiind cea mai frumoasă dovadă că am trăit dincolo de aparenţe…
***
Să creezi supraviețuind, nu-i destul… sunt căi spre mântuire, dar ce ar fi iertarea fără păcat? Fără de teamă, să trăiești, să iubești. Tiroliana vieții odată pornită, nu poți schimba cursul evenimentelor. Doar… le poți îmblânzi, accepta, înțelege. Iar uneori, le poți iubi, iubindu-te pe tine. Ca apoi să poți iubi oamenii dragi din viața ta. Gândirea izvoreşte din şipotul sufletului… ca un izvor minunat şi binecuvantat de Dumnezeu, sufletul înobileaza fiecare act de iubire. Cu care, hrănim sinapsele universului… e-o bucurie în fiecare revelație, atunci când strângem în brațe faptele pline de bunătate. Dăruind şi împlinind rostul nostru pe pământ.
Sunt clipe pline de abis,
ce-n-nfioară suflete,
viața îmi pare paradis
ardent: trăim prin scâncete.
Pe VICTOR BUCUR îl găsiți și AICI.
