Constanța Buzea (n. 29 martie 1941 – d. 31 august 2012) a fost recunoscută în literatura noastră ca autoare a unor creații lirice în care se simte vibrând în permanență o neliniște profundă, peste care sunt grefate stări dilematice și foarte multă suferință. Ca orice fire extrem de sensibilă, poeta trăiește la cote înalte sentimentul apăsător al ireversibilității timpului, care include și o dramă erotică intensă. Iubirea și Timpul, iată cele două suprateme care structurează imaginarul liric, consonând polifonic într-o simfonie a durerii ființei amenințată de răceala emoției vitale. Căutarea, refuzul, negarea și apoi reîntoarcerea în zona aceleiași răni ancestrale sunt atitudini lirice care , prin mijloacele lirismului reflexiv, construiesc o lume a tăcerii din care nu se poate evada decât prin ardoarea confesiunii prin poezie sau refugiul în lumea celor mici, unde spiritul trăiește pur, ca în inima naturii.
Căsătoria, timp de 16 ani, cu poetul Adrian Păunescu, reprezintă acea experiență din care se naște sentimentul trădării și al caznelor provocate de incapacitatea bărbatului de a-i rămâne fidel, la care se adaugă, în plus, suferința de a fi martoră la instabilitatea afectivă și emoțională a poetului care se hrănește inspirațional din amorurile pasagere. Abia cei doi copii, Ioana (născută în 1967) și Andrei (născut în 1969), aduc o rază de soare în existența ei. Și, desigur, Poezia, calea universală de salvare a ființei.
Acolo unde cred că ești
Acolo unde cred că ești
Nici trenurile nu străbat
Acolo ca de sticlă par
Pădurile de brad brumat.
Tot mai departe simți și taci
Adăugat la rest mereu
Și nu mai pot înainta
Decât pierzându-mă și eu.
Cum ninge alb, e orice drum
Și alb respiră-ntregul timp
Nici nu te-aș recunoaște-acum
Desperecheat și fără nimb.
Mi-e milă și să-mi amintesc
Dar nici să uit nu mă îndur
Câtă părere-i în destin
Câtă greșeală-i împrejur.
Cu degete de frig adun
Ca sub un șal înzăpezind
Sufletul nostru încă bun
Mișcarea lui către argint.
Cum ninge, nu s-ar mai opri
Și fi-vor brazii îngrădiți
Acolo unde cred că ești
Printre barbari meteoriți.
În fiecare an aștept
Să ningă, să te pot vedea
Dacă privești, dacă asculți
Dacă mai înțelegi ceva.
Din volumul “Ape cu plute”, 1975
Oglinda mea fiind, de ce nu-mi semeni?
Disprețul e harul deznădejdii,
Nestinsă contemplarea dintre gemeni.
Oglinda mea fiind, de ce nu-mi semeni?
Tu, care harnic îmi prezici primejdii?
Părem că suntem fiii unor steme
La care nimeni nu se mai gândește
Sîngele cui, pierdut, ne osîndește
Să fim în cimitire de poeme?
Nu ne-a fost dat curat aceleași simț și
Neputrezita inimă de ceară
Ca în virtutea ei să fim ca sfinții.
Păscuți de trup, desăvîrșit să pară,
Acest păcat destăinuirăm minții,
Că, neputându-l stinge, ne omoară.
Din volumul “Sala nervilor”, 1971
Licențiată în Filologie, Andra Tischer trăiește în Sibiu, fiind profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național ”Octavian Goga” din Sibiu. A colaborat în cadrul Cercului Literar de la Cluj cu analize critice asupra creațiilor membrilor grupării, publicate în volume antologice, publică poezie în revistele Cenaclul de la Păltiniș, Confluențe.org, Logos și Agape (Timișoara), revista ”Singur” (Târgoviște), Melidonium (Roman, Neamț). Din 2015 până în 2017 a fost Secretar general de redacție la revista online Literatura de Azi. Publică volumul de poezii „Legi nescrise” în aprilie, 2018, la editura Armanis din Sibiu. Convinsă că salvarea ființei umane stă în iubire și în artă, capabilă să transfigureze orice fel de realitate, până și cea mai sordidă, Andra Tischer e o umanistă prin excelență, această vocație fiind cartea de vizită pe care și-a asumat-o tranșant cu fiecare ocazie.
