Sentimentul patriei face parte din atavisme, cu el te naști pentru a ființa… intrat prin genealogie în structura noastră sufletească, el se permanentizează prin spirit – iubirea de țară aparține acelor trăiri profunde, autentice, care nu pot fi nici disimulate, nici pervertite. Patria încetează a mai fi un cuvânt atunci când, încercând să-i pronunți numele, se face nectar pe buzele tale și dor în suflet, care ține loc de silabe…
E parte din făptura ta interioară așa cum e dragostea pentru părinți și pentru natura care te învață să prețuiești ceea ce e frumos cu adevărat și durabil prin esența dumnezeiască. Așa cum e spiritul blând al moșilor noștri și lumina candelei care le pune aură deasupra capului, să ne aducă la vremuri de restriște pe drumul bun al cumințeniei. Și versul cel de jale al doinei, care-și plânge vremea dusă pe cea cale neîntoarsă, freamăt și taină a nemuririi, mereu visată, niciodată atinsă. E bucuria clipei de a fi sămânță acum și plantă magică de leac pentru ai tăi în albă zi de sărbătoare, când coboară pe pământul nins arhanghelii, să aducă dar de stea sub cerul curcubeu.
La mulți ani, români!
Aron Cotruș
Cuvinte către țăran
Acest petec de pământ, bun-rău,
e-al tău!…
ară-l, samănă-l, seceră-l spornic,
fi-i slugă si stăpân statornic
și apără-l, de-o trebui cândva,
cu toata vânjoșia ta:
cu pușca, cu coasa, cu sapa,
sângele vrajmasilor ce-or vrea
să ti-l ia,
sa curgă pe-ntinsu-i ca apa!…
tu l-ai udat cu lacrimi si sudori,
si l-ai muncit sub sori dogorâtori…
veacuri de-a rândul,
te-ai încovoiat pe el arându-l si săpându-l
pentru grofitele albe, pentru grofi semeți, sătui,
pentru ciocoii desfățarnici ai pământului…
de pe el grămezile de aur ale grâului
s-au scurs spre departari ca apele râului…
tu singur ai ramas aci, legat de sapa si de plug:
piatra grea, neclintita, sub ape ce fug…
din întâii vremurilor zori,
e-al tău de mii și milioane de-ori
petecul acesta de glie,
si-al tău să fie
pe vecie,
dacă-l vei ști munci
și răscoli,
și apăra
cu toata truda, si răbdarea, și dârjenia ta!…
Ai noștri sunt acești munți
Ai noștri sunt acești munți
pietroși, mănosi, cărunți.
Căci noi ne-am cățărat pe ei spre Cer.
Noi ne-am deschis adâncurile de aur si de fier
și-am suferit cu ei prin ploi și ger…
Noi le-am spintecat uriașele pântece,
noi le-am proslăvit frumuseti și cântece
Și le-am cunoscut sufletul și furtunile
mai bine ca oricine.
În haiducia grea ori doinind domol după ei
nimeni nu i-a cunoscut și îndrăgit ca noi.
Da, acest pământ daco-roman,
Cine ar putea mai mult ca noi să spue
c-al lui e?
Cine l-a arat
din începuturile vremurilor neîncetat?
Cine l-a semănat?
Cine i-a fost slugă si stăpân?
Care dintre neamurile vechi si noi
au îngropat în sânul lui atâți eroi?
și cu doina de veacuri aicea plânge?
Cine l-a apărat mai dârz de-al năvălirilor puhoi
și l-a adăpat atâtea mii si mii de ani,
cu sânge și sudori
Ca noi?
Citiți și Îndrăgostit de România
