Scriitorul italian Armando Santarelli e îndrăgostit de România. Față de țara noastră a experimentat, după cum  însuși declară, o dragoste la prima vedere: „când am pus piciorul prima dată în România, (mult mai tîrziu față de alte Țări europene și mondiale), am simțit emoția care ne cuprinde atunci cînd ne întoarcem în țara natală după o lungă absență. Oriunde priveam vedeam ceva familiar, simplu și fascinant, transparent și misterios în același timp. O dragoste tîrzie deci, dar tocmai de aceea matură, puternică, completă, ca pentru a umple un gol pe care sufletul meu l-a tolerat  ignorând acea sursă capabilă de a aduce noi stimuli și interese în viața mea.” ( sursa aici.)

Ceea ce este impresionant astăzi este însă faptul că iubirea lui față de România n-a rămas la stadiul declarativ, ci s-a transformat, în timp, într-o preocupare de a scoate la iveală lucruri care privesc „fenomenul” românesc, așa cum e văzut de dincolo, din țara soră. A învățat românește, a citit multă literatură, începând cu legendele esențiale pentru gândirea românească, apoi Eminescu, Arghezi, Blaga, i-a descoperit pe Cioran și pe Mircea Eliade, Eugen Ionesco,  Petre Țuțea, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Dan Botta, Mihail Sebastian, Arșavir Acterian, Petru Comarnescu, Mihail Polihroniade, a călătorit mult prin țară, a scris despre lucruri care l-au mișcat din cultura noastră , identificând similitudini în limba, tradițiile, mentalitatea, spiritualitatea celor două patrii, în care se regăsește cu atâta familiaritate.

https://www.gazetaromaneasca.com

Una din preocupările din zona socială e demnă de tot interesul, în contextul în care statul român nu face nimic în acest sens. Despre „badante”, femeile române care muncesc în Italia, a cercetat nu doar acolo, ci și în deplasările în România, pe urmele unor cazuri dramatice pe care le-a cunoscut.

Iată un fragment dintr-un studiu ăe care vă invit să-l citiți integral aici:

Le numim „badanti”, un cuvânt care în parte își găsește un echivalent românesc în forma „îngrijitoare”, femeie plecată la muncă în străinătate care are grijă de persoane în vârstă, bolnave, cu dizabilități, la domiciliul acestora. Vin din Ucraina, din Rusia, din Polonia, din Republica Moldova şi mai ales din România. Ajung în Italia asumându-şi o sarcină niciodată uşoară: cea de a îngriji pe membrii vârstnici sau pe bolnavii familiilor noastre, cărora noi nu putem sau nu vrem să le purtăm de grijă.
Timp de milenii în istoria umană persoanele în vârstă au fost îngrijite de membrii familiei. Dar îmbătrânirea şi atitudinea pe care societatea o are faţă de ea nu e legată doar de partea fiziologică,
este şi rezultatul unui proces cultural şi de aceea e supusă unor inevitabile schimbări în epocile istoriei. Progresul ştiinţelor medicale şi cotitura demografică a Occidentului au dus la o creștere foarte mare a numărului de vârstnici care au peste şaptezeci de ani. În acelaşi timp raportarea faţă de anii bătrâneţii a suferit o modificare aproape radicală: de la bun de valoare la povară pentru societate.
Domeniul cunoaşterii e mult prea vast, cunoştinţele evoluează mult prea rapid pentru a deveni un patrimoniu interior de transmis altora; bătrâneţea şi înţelepciunea aproape că nu mai sunt asociate. În plus, în defavoarea bătrâneţii mizează convingerea – de altfel nedemonstrată – că o societate îmbătrânită devine mai puţin eficientă şi competitivă. Astfel, acolo unde altădată acţiona tribul, clanul, familia burgheză, familia lărgită, acum intră în scenă badantele. A îngriji pe vârstnici şi pe bolnavi de dimineaţa până seara e o muncă în sine deja foarte grea. Iar dacă e făcută şi cu preţul plecării din propria ţară şi de lângă cei dragi, atunci implică probleme inevitabile, sentimente de vinovăţie, remuşcări şi adeseori grave patologii de natură psihică şi nervoasă.
Este o situaţie socială şi umană pe care în Italia o cunoaştem, dar care ne lasă, totuşi, aproape indiferenţi, pentru că nu o experimentăm ca actori, ci ca spectatori. De altfel, dacă nu ne ocupăm de ai noştri, de ce ar trebui să ne facem griji pentru îngrijitoare? Şi totuşi, suntem în faţa unui fenomen care priveşte astăzi mai mult de un milion de femei din estul Europei, un exod de-a dreptul colosal. Şi totuşi, ştim sau ar trebui să ştim ce poate însemna să te desparţi de cei dragi şi adeseori de propriii copii: un sacrificiu ce nu are preţ, o fractură extrem de dureroasă care generează sentimente de vinovăţie pe care niciun salariu, nicio gratificare nu o va mai putea alina.
Singure, aceste femei vin să îngrijească persoane despre care nu ştiu nimic. Departe de făpturile care au ieşit din pântecele lor şi care, la rândul lor, plătesc amarnic golul afectiv lăsat de părinte. Supuse ani de-a rândul, zi şi noapte, la o muncă repetitivă şi istovitoare. Resemnate la o soartă nenaturală, cu care civilizaţia umană nu s-a mai confruntat niciodată până acum: aceasta este condiţia fiinţelor pe care le numim badante. 
Este aproape inutil să precizăm că e vorba de persoane care sosesc în Italia împinse de nevoie. Nevoia primară este, evident, de natură economică: vin la muncă pentru a salva casa de creditori, pentru a da copiilor posibilitatea de a studia, pentru a evada dintr-o realitate economică şi socială fără ieşire, pentru a fugi de un soţ beţiv şi pierde-vară sau, pur şi simplu, pentru a-şi permite o viaţă mai bună. 
Dintre diferitele aspecte ale fenomenului migraţiei de îngrijitoare de bătrâni din Europa de Est, cel care ne interesează în mod special este latura umană, mai precis cum anume aceste femei îşi trăiesc propria condiţie în timpul şi mai ales după încheierea experienţei lor de muncă. Pentru a putea face aceasta am avut o serie de discuții scurte și concise cu multe badante (în special românce). Am ascultat mărturiile celor care lucrează în sătucuri italiene, ale celor care lucrează în oraşe mari, ale celor care au îngrijit bolnavi mai puţin sau dimpotrivă foarte gravi, ale badantelor care au rămas alături de persoane care abia îşi permiteau să le plătească, precum şi ale celor care au îngrijit persoane bogate sau chiar aristocrate.
Aşa cum era de aşteptat au ieșit la iveală realităţi dintre cele mai diferite. A fost o mângâiere să aflu despre relaţii dintre badante şi asistaţi care s-au desfășurat în mod pozitiv şi e clar că acest lucru depinde de caracterul bun şi de comportamentul reciproc corect. Alteori raportul s-a dovedit a fi dificil, dar suportabil. Dar dacă pentru a îngriji un bolnav, o badantă se îmbolnăveşte la rândul ei, starea lucrurilor se schimbă dramatic.
Primele date referitoare la stările patologice dobândite de badante în timpul desfăşurării propriei activităţi au fost prezentate în cadrul cercetărilor a doi psihiatri ucraineni: Andriy Kiselyov şi Anatoliy Faifrych. Reiterarea problemelor de depresie la badantele care se întorceau acasă după ce au muncit în Italia i-a convins să studieze din punct de vedere clinic fenomenul, numindu-l „sindromul italian”.
După cum scria jurnalistul Alessandro Leogrande într-un articol din decembrie 2011, deja în anul 2005 cei doi psihiatri descoperă că unele femei întoarse din Italia, unde au fost implicate în munci grele de îngrijire a persoanelor în vârstă sau bolnave, conturează un cadru clinic deosebit. Stările de anxietate şi de depresie prezentate de aceste femei par legate de o profundă fractură a identităţii, însoţite de slăbirea sentimentului matern împletit cu sentimente de vinovăţie şi de ruşine. „Aceste mame”, scria Leogrande, „nu mai ştiu cărei familii şi cărei parte a Europei aparţin, ca şi cum o antică armonie s-ar fi frânt brusc”. Ulterior, alţi psihiatri încep să se ocupe de cazuri similare în Republica Moldova şi în România.

… Povestea unei badante pe care o vom numi Anica, sosită în Italia la 45 de ani. Este mama a şapte copii dintre care unii fără loc de muncă, iar soţul ei este un beţiv. Era hotărâtă să ofere familiei sale o casă demnă de acest nume. O agenţie îi găseşte un loc de muncă la un bătrân rezident într-o mică localitate din sudul Italiei. Ea ştie un pic de italiană, dar cu bătrânul – de altfel bolnav de Alzheimer – nu poate comunica pentru că acesta vorbeşte numai în dialectul local. În plus, familia bolnavului îi impune un regim alimentar de care nici măcar un câine nu e demn: pâine, apă şi un pic de mâncare gătită, dar niciodată proaspătă. Femeia rezistă câteva zile după care, terminându-i-se banii, se hotărăşte să se întoarcă acasă. Este atât de exasperată şi de dezamăgită că iese în stradă, hotărâtă să se întoarcă în România pe jos! O salvează mila câtorva persoane care o găsesc şi o susţin până când găseşte de lucru la un alt bătrân. După moartea acestuia, lucrează ca badantă la alte două persoane în vârstă. După zece ani de muncă depusă ca badantă, familia are banii pentru a cumpăra o casă, lucru pe care efectiv îl va face. Anica e bucuroasă, dar îi lipsesc vreo doi ani până la pensie, motiv pentru care rămâne să lucreze în Italia. După doi ani revine în România pentru a se bucura, în sfârşit, de casă şi de familie. Dar la întoarcere nu va găsi nici casa, nici familia. Casa a ars, iar membrii familiei, care nu o mai văd de ani buni, nu-i mai demonstrează afecţiune. Printre ei, femeia, care şi-a sacrificat ani buni din existenţă pentru familie, se simte o intrusă. Anica a fost şi va rămâne mereu o străină.”

Armando Santarelli
Traducere de Gabriella Molcsan
(nr. 9, septembrie 2018, anul VIII)

Citiți articolul integral aici, în revista „Orizonturiculturale.ro”