Acea pasăre stacojie, singurătatea

A devenit cumva obligatoriu să spui că ești bine, chiar dacă ai mușcat din pernă în fiecare noapte sau ai acoperit-o cu lacrimi, fiindcă așa se face. Nu se cade să dezvălui interlocutorului că te simți singur pe lume. Chiar dacă te regăsești în cuvintele lui Sting, doar că nu ești un „alien in New York”, ci mai degrabă un extraterestru în lumea asta care devine din ce în ce mai greu de înțeles, și, mai grav, un străin în propria ta viață.

E un fel de stigmă socială care apasă pe umerii celor care sunt, „oficial”, singuri. E ca și cum acei oameni au ceva care îi face insuportabili/ indezirabili și, dacă nimeni nu te-a ales să-i fii partener/ soț/ie/ concubin/ă, înseamnă musai că e ceva în neregulă cu tine. O categorie despre care se scriu articole și cărți, se fac filme și, în viața reală, se oftează „la greu”: săracul/ săraca, n-are pe nimeni, n-are cu cine să petreacă sărbătorile sau cu cine să meargă în vacanțe.

E greu de lămurit (și adevărul e că mulți nici nu-și zbat capul să facă aceste precizări, pentru că viața le aparține doar lor și nu au de ce să o explice altora) că unii oameni se simt (mai) bine așa și că refuză să fie mai puțin singuri, dpdv „oficial”.

Mai trist decât singurătatea aceasta nu poate fi decât aceea în doi, în familie, când fiecare partener sau membru al familiei e în lumea lui, deconectat de cel pe care l-a ales să fie alături sau de aceea care i-a dat viață și față de care nu mai e alături decât fizic, și uneori nici măcar atunci.

Singurătatea celor care nu mai petrec timp împreună, care stau la masă cu ochii în telefon și îi mai scot de acolo doar pentru un selfie zâmbitor împreună cu „frumoasa familie”, revenind degrabă la o viață virtuală și, mai ales, mincinoasă, singurătatea celor care adună cât mai mulți prieteni/ amici/ o gașcă întreagă în jur, doar fiindcă timpul petrecut doar împreună cu a lui consoartă/ al ei consort a devenit de nesuportat.

Într-un interviu pe care l-a dat lui Cătălin Ștefănescu, autoarea cărții „Secolul singurătății” povestește, printre altele, despre un om care a ajuns să trăiască într-o mașină fiindcă îl costau foarte mult îmbrățișările pe care le plătea. Da, se pare că există acest serviciu, de „îmbrățișători”, și că el costă foarte mult. Iar disperarea unora, nevoia de atingere umană este atât de mare încât unii sunt dispuși să facă sacrificii extreme pentru a simți atingerea altor oameni. Chiar și una plătită, și încă foarte scump.

Nu știu cum am ajuns aici și nici nu știu dacă așa o fi fost și mai demult, doar nu știam noi.

Singurul lucru pe care-l știu este că singurătatea poate fi o binecuvântare, dar și un blestem, în același timp, și că oamenii nu ar trebui să se mai simtă apăsați de „vina” de a alege o astfel de viață. Până la urmă, nu o fi preferabilă unei singurătăți în doi sau înconjurat de o mulțime de prieteni/ cunoștințe cu care nu te poți nicicum conecta, pe care nu îi simți și care nu te simt, în realitate?

Una dintre poeziile pe care le-am scris, în urmă cu foarte mulți ani, începea cu versul: singurătatea cu toți oamenii viermuind împrejur. Cam așa îmi pare că sunt mulți dintre oamenii pe care îi cunosc. Și e cam trist.

Aș prefera să putem să ne citim unii altora gândurile, să ne simțim aproape chiar când nu suntem așa, fizic vorbind, și să ne permitem să nu cădem pradă secolului singurătății.

Omul e un animal social și, orice ar spune unii sau alții, nu suntem făcuți spre a fi pustnici, iar calitatea vieții noastre depinde de calitatea relațiilor pe care le avem cu cei din jur. A relațiilor în care ne dăm voie să ne arătăm așa cum suntem și să-i percepem pe cei de lângă noi așa cum sunt.

Și, mai presus de toate, cred că ar fi indicat să ne străduim să fim sinceri și buni cu oamenii pe care îi întâlnim, mai ales cu cei mai retrași dintre ei, care poartă pe umăr acea pasăre stacojie, singurătatea. Sau, citându-l pe Sfântul Francisc (cel despre care se spune că înțelegea graiul păsărilor și trăia în armonie cu natura):

„Fraților, cât mai avem timp, să facem binele!”