Am fost înzestrați cu cinci simțuri minunate. Ca să ce?
Să stăm cu ochii în ecrane pentru că nu mai știm să ne uităm la cer, decât dacă e pe facebook unde-i dăm like, să ne băgăm căștile în urechi ca să ne izolăm și să ne închidem în lumea noastră unde ne simțim confortabil, nu mai avem răbdare să-l ascultăm pe cel de lângă noi, dar stăm ore întregi pe mess, whatsapp, conversând cu un ID. Habar nu avem cum se mai aude pădurea.
Să rupem florile și să le transformăm într-un parfum scump care să ne înțepe nările, să uităm mirosul de iarbă proaspăt cosită, de pâine abia scoasă din cuptor, nu știm și nici nu ne interesează cum e aerul acolo sus pe munte. Dar respirăm în fiecare zi noxe, stres, alergătură.
Să ne îndopăm cu tot felul de conservanți băgați în mâncăruri sofisticate. Să uităm gustul adevărat de apă. Izvorul nostru curge în chiuvetă printr-o țeavă. Și din pet-uri pe care dăm o grămadă de bani.
Să atingem tastele mai mult decât trupurile persoanelor iubite. Știm pe de rost literele de pe pătrățelele de plastic. Dar habar nu avem câte alunițe are celălalt pe piele.
Uneori merităm să fim orbi, surzi, fără limbă și fără mâini. Un pic. Atât cât să învățăm să simțim iar, să știm să ne bucurăm de tot ce am uitat că există.
Trec printr-un parc de copii. Un băiețel stă lângă un leagăn cu ochii în telefon. Mă apropii de el, îi iau telefonul din mână. Copilul începe să plângă. Îl urc pe leagăn, îl împing ușor. Îi place. Îi fac vânt tot mai tare. Se oprește din plâns, se ține bine de barele de fier, își lasă capul pe spate și strigă: zboooooor! Apoi se uită cu mirare în sus și spune:
-Uite, o chestie ciudată pe cer. Ce e ăla? Un animal?
-Nu. E un nor.
Citiți și Bărbatul de pe altă planetă, de aceeași autoare.
