„COLAS BREUGNON”, CEA MAI BUNĂ OPERĂ LITERARĂ A LUI ROMAIN ROLLAND”, Stefan Zweig

„COLAS BREUGNON” în 10 puncte

1. Romain Rolland urcă în podul casei natale, din nevoia neînfrânată „de-o veselie galică și liberă”, îmbrăcat în straie de la țară, și devine Colas Breugnon, un personaj de la 1630, apoi, surprinzându-și cititorii lui „Jean – Christophe”, roman – fleuve pentru care primise Premiul Nobel , în 1916, ajunge „cronicarul” înaintașilor săi.

2.Autorul își previne cititorii că este „o lucrare sprințară”, care cuprinde XIV capitole, pe care le scrie „nu pentru faimă”, ci, pur și simplu, spune el, pentru sine. „Aș muri dacă n-aș scrie”  mărturisește și, plăcându-i „dumnezeiasca lene” în care poți faci atâtea lucruri, de la a fi stăpânul lumii, până la a asculta cum crește iarba, sau de la a vorbi cu copacii, până la a discuta cu zeii, se simte stăpânul unei „împărății de vedenii”.

3. Își invită cititorii să privească această carte așa cum e: „sinceră, surâzătoare, fără năzuința de a schimba lumea sau de a o tălmăci, fără politică, fără metafizică”, o carte adevărat franțuzească, ce râde de viață.

4. Aflăm din primul capitol, „Povestea ciocârliei” cine este Colas Breugnon, „un băiat de treabă”, născut și crescut în Burgundia, rotunjor, trecut de cincizeci de ani, care are o casă, o nevastă, patru băieți, o fată măritată, un ginere și nepoți.

5. Se consideră bogat cu un măgar cenușiu, un câine, șase găini și un porc. Veșnic pus pe șotii, își potrivește ochelarii pentru a-și vedea averea.

6. Vorbește autoironizându-se și trece ușor la lucruri sensibile, de exemplu, tâmplăria, meseria și bunul său cel mai de preț . Filozofia sa de viață este limpede: nu există vremuri triste, doar unii oameni sunt triști . Îi plac mâncarea  și vinul bun, își iubește nepoții, natura și poveștile.

7.Ne sunt prezentați, în capitolele următoare, prietenii lui Colas Breugnon, preotul Chamaille și notarul Paillard și o serie de întâmplări, pozne și farse pornind de la vechea zicătoare galică: „Cine bea vin bun stă de vorbă cu Dumnezeu” .


8. Ceea ce dă savoare acestei cărți este, desigur, limbajul presărat cu aforisme, glumele și situațiile pline de tâlc, dar și imaginea șarmantă a omului din popor care scapă teafăr și nevătămat din tot felul de întâmplări pe care autorul le numește, cu umor, „de pământ, de aer sau de sânge”.

9.Georg Lukacs, sociolog al literaturii și Stefan Zweig, bunul prieten al scriitorului, consideră cartea „Colas Breugnon”, „cea mai bună operă literară a sa”, ceea ce, s-ar părea, că și este!

10.Prietenul său, notarul Paillard, care ținea mai mult la cărți decât la bani, îi dă într-o zi cartea lui Plutarh, „Viața oamenilor vestiți”, spre lectură. Observăm, plăcut surprinși, cum latinitatea, spiritul nostru comun, răzbat din aceste gânduri ale omului simplu ce pare să fi fost odinioară ca și acum, acolo, în Franța, dar și aici, pe plaiuri mioritice.

„Simt în paginile cărților, mai bine decât în viață, frăția care ne leagă pe toți”

Redăm mai jos un fragment din capitolul XIII „Citind pe Plutarh”, un fragment ilustrativ prentru imaginația debordantă a personajului-narator Colas Breugnon, viziunea sa asupra trecutului prezentat într-o carte, transpunerea în imaginar și fabulos. Apoi este impresionantă suita de metafore ce se referă la ceea ce înseamnă acum lectura pentru Colas Breugnon, o veritabilă alegorie a cărții, ca univers cultural. Și, nu în ultimul rând, identificarea eroului nostru cu ceea ce este general-uman, conștientizarea apartenenței la umanitate, prin tot ceea ce înseamnă ea: prezent, dar și trecut, bucurie, dar și tristețe, împlinire, dar și neajunsuri, sufletul și tot ce-l înconjoară și-l face să vibreze.

„Îmi ziceam: „Ce îmi țin mie de cald  toți grecii și romanii ăștia? Ei sunt morți, noi suntem vii. Ce lucruri ar putea să-mi povestească, pe care să nu le știu tot atât de bine ca și ei? Că omul e un dobitoc hain, dar hazliu, că vinul e mai bun când se învechește, iar femeia dimpotrivă: că în toate țările cei mai mari înghit pe cei mai mici, și că atunci când căpcăunii sunt mâncați, la rândul lor, cei mici râd de cei mari? Toți romanii ăștia palavragii țin predici de nu se mai sfârșesc. Îmi place și mie o cuvântare frumoasă, dar le spun dinainte că n-au să vorbească singuri; am să le astup gura! Am început să răsfoiesc cartea cu îngăduință, lăsând să-mi alunece asupra ei, în treacăt, privirile mele plictisite, întocmai ca sfoara unei undițe în apa răului. De la întăia azvârlitură am fost țintuit pe loc. Dragii mei, ce mai pescuit! Pluta nu mai stătea deasupra apei, se afunda mereu și scoteam numai crapi și știuci! Apoi alți pești, necunoscuți până acum, de aur și de argint, strălucitori ca un curcubeu, îmbrăcați în pietre scumpe, împrăștiind în jurul lor o ploaie de scântei. Și toți erau vii, jucau, țâșneau, săltau băteau din urechi și dădeau din coadă! Iar eu, care socoteam că sunt morți… Din clipa aceea, putea să se prăbușească lumea întreagă, n-aș fi băgat de seamă. … Îl vedeam pe Cezar, pe Antoniu, pe Pompei cel socotit, pe Poliorcet, pe frumosul Alexandru, regina Cleopatra… (…) Eu sunt însuși Plutarh…
(…)
„Ce bine e să te pierzi astfel în cugetări despre sufletul omenesc, să stai de vorbă cu tine, să iei de la capăt întrebări ale lumii, pe care le-a deslușit puterea: să treci Rubiconul… (nu, să rămân mai bine pe mal… să trec sau să nu trec?); să te lupți cu Brutus sau cu Cezar, să ții cu unul și pe urmă cu celălalt, să fii de-o părere, apoi de părerea potrivnică, și cu atât meșteșug să te încurci, încât la sfârșit, nici tu să nu mai știi cu cine ții. Nimic nu poate să te facă să petreci mai bine! Ești cu gândul plin de o altă lume, te avânți în cuvântări, dovedești sau vrei să dovedești, răspunzi și iar vorbești… Să fii învins de tine însuți! Nu-mi mai vin în fire… Plutarh e de vină. Cu gura lui de aur și cu înfățișarea lui prietenească (de parcă îți tot spune „dragă”), te face să fii totdeauna de aceeași părere cu el, de parcă ar fi din sângele meu.

  Ce mă înduioșează și ce mă leagă de ei? Ei, da, sunt din sângele meu, în ei sunt eu însumi, fiindcă ei sunt Omul. Fiecare lovitură care face să sângereze o ramură răsună în frunzișul meu. Necazurile și bucuriile omenirii întregi sunt și ale mele. Sufăr de durerea tuturor și mă bucur de bucuria fiecăruia.  Simt în paginile cărților, mai bine decât în viață, frăția care ne leagă pe toți, purtătorii de poveri și purtătorii de cununi înflorite… Așa visez în podul meu.”

Citiți și Romain Rolland: A crea înseamnă a iubi