Ce poate fi mai banal decât o femeie care pregătește o prăjitură și așteaptă un oaspete? În„My Favourite Cake”,regizat de Maryam Moghaddam și Behtash Sanaeeha, tocmai această banalitate devine explozivă. Pentru că, în Iranul de azi, o femeie de 70 de ani care invită un bărbat necunoscut acasă la ea comite, de fapt, un gest politic. Într-o țară unde tăcerea femeilor este adesea impusă prin lege și convenție, „My Favourite Cake ” devine un act de tandră sfidare, dar nu mai puțin curajoasă. Realizatorii Maryam Moghaddam și Behtash Sanaeeha livrează o poveste aparent simplă despre dorință, libertate și dragoste la vârsta a treia, care însă mustește de subversiune și umanitate.

Filmul, prezentat în competiția de la Berlinale, este o bijuterie tăcută și profund feministă. Mahin, interpretată impecabil de Lily Farhadpour, trăiește singură, undeva în Teheran. E văduvă, pensionară, aparent invizibilă. Dar într-o seară decide să-și croiască o mică libertate: gătește, își pune ruj, își dă cu ojă pe unghiile scurte și își revendică dorința. Nu e o aventură frivolă, ci o formă de supraviețuire. „My Favourite Cake” nu strigă „feminism”, dar îl trăiește în fiecare cadru. Filmul e o pledoarie pentru vizibilitatea femeilor „de după o anumită vârstă” și pentru libertatea de a iubi, a dori și a spera, chiar când toți te cred terminată. Filmul e delicat, dar și curajos, e ca o prăjitură simplă, cu un gust neașteptat de amar și de memorabil.

Protagonista, Mahin, este o femeie de 70 de ani care trăiește singură în Teheran. După o viață în care a fost soție, mamă și, în tăcere, o prizonieră a normelor sociale, decide ca într-o seară să invite un bărbat necunoscut la ea acasă – nu din frivolitate, ci dintr-o dorință profund umană de companie, intimitate și, poate, iubire. Protagonista Mahin (interpretată cu o demnitate vibrantă de Lily Farhadpour) refuză să-și accepte statutul de figură ștearsă a societății post-menopauzale. A trăit conform așteptărilor – mamă, soție, văduvă – dar acum, singură în apartamentul ei din Teheran, decide să-și recâștige controlul asupra propriului corp și dorință. Când îl invită pe un bărbat necunoscut la ea acasă pentru o cină, gestul este departe de a fi frivol: e o afirmație politică și personală, într-o societate în care feminitatea la vârsta a treia este considerată indecentă sau invizibilă.

Photograph: Totem Films/Hamid Janipour/Berlin Film Festival

Aici, filmul își dezvăluie miza politică: în Iran, simplul act ca o femeie să-și invite un bărbat în locuința ei poate deveni un delict. Însă regizorii nu apelează la stridențe sau accente didacticiste. În schimb, filmul își construiește critica prin gesturi mici, priviri complice și absențe elocvente – în special absența libertății. Farhadpour nu joacă un personaj, ci îl respiră. Nu are nevoie de monologuri sau crize dramatice. Are, în schimb, o expresivitate tăcută care spune tot: despre singurătate, dorință, furie și curaj. Actorul partener, Esmail Mehrabi, completează perfect atmosfera cu o prezență subtilă, aproape melancolică.

Photograph: Totem Films/Hamid Janipour/Berlin Film Festival

Ce impresionează nu e doar tema, ci felul în care e spusă povestea. Cu o regie discretă, cu camere statice și o atenție rară pentru gesturi mici – mirosul cafelei, tremurul unei mâini, ezitarea dintr-o privire, Moghaddam și Sanaeeha optează pentru un stil sobru, naturalist, cu un tempo deliberat. Imaginea e elegantă, caldă, cu o paletă domestică și o lumină care transformă spațiul cotidian într-un decor pregătit pentru confesiune. Interioarele sunt modeste, dar calde, iar filmarea  – aproape documentară  – adaugă o senzație de autenticitate. Lumina naturală este folosită cu măiestrie pentru a pune în valoare chipul actriței principale, a cărei expresivitate tăcută spune mai mult decât o mie de replici.

Photograph: Totem Films/Hamid Janipour/Berlin Film Festival

Performanța actoricească din această peliculă este un model de măsură, interiorizare și putere tăcută. Într-un film în care cuvintele sunt adesea cenzurate – atât literal, cât și simbolic – corpul, privirea și ezitările devin principalele instrumente de expresie. În centrul tuturor stă Lily Farhadpour, a cărei prezență pe ecran este magnetică fără a fi ostentativă. Actrița iraniană compune o Mahin profund umană: nici eroică în sens clasic, nici victimă. Trupul ei matur, departe de tiparele hollywoodiene ale «femeii puternice », exprimă o feminitate necosmetizată, asumată. Modul în care se mișcă în bucătărie, își netezește rochia sau își aplică rujul – toate aceste gesturi construiesc o identitate feminină care nu mai cere aprobarea societății, ci doar libertatea de a exista pe cont propriu.

Photograph: Totem Films/Hamid Janipour/Berlin Film Festival

Actorul partener, Esmail Mehrabi, completează cu o prezență la fel de reținută, dar nu lipsită de charismă. Între cei doi se conturează o chimie discretă, marcată mai degrabă de tăceri și priviri decât de replici explicite. Această alegere regizorală conferă autenticitate întâlnirii lor și accentuează tensiunea latentă dintre dorință, teamă și constrângere socială. Actorii joacă „în minor”, ca într-o partitură de cameră, unde fiecare nuanță contează. Emoțiile nu sunt strigate, ci filtrate printr-o lentilă de autocenzură – un mecanism pe care femeile din Iran îl cunosc prea bine. Iar tocmai acest tip de joc „reținut” devine un act radical: în fața unei lumi care cere supunere sau dispariție, personajele aleg să existe în propriile margini de libertate.

Atenția la detalii – de la sunetul unei linguri în ceai, la textura prăjiturii, care dă chiar titlul filmului – creează o poetică a cotidianului care amintește de cinemaul lui Abbas Kiarostami, dar cu o voce distinct feminină. Nimic nu este redundant, fiecare cadru este încărcat de sensuri ascunse: gratiile de la fereastră, telefonul care nu sună, rujul aplicat cu ezitare.

Nu lipsesc momentele de umor absurd, care aduc aminte de cinemaul iranian clasic, dar aici aceste inserții nu sunt doar pentru ușurare narativă, ci devin acte de rezistență. Faptul că filmul nu a putut fi proiectat în Iran și că regizorii au avut de înfruntat restricții pentru a-l finaliza este o dovadă a puterii sale latente. „My Favourite Cake” nu este doar o peliculă despre o femeie care coace un desert pentru un oaspete neașteptat, ci despre o întreagă societate în care femeile trebuie să își ascundă cele mai banale gesturi de afecțiune.

Finalul filmului evită dramatismul convențional și în locul lui oferă o notă subtilă, dar devastatoare, despre cât de scump poate fi plătită intimitatea într-un stat autoritar. „My Favourite Cake”  se încheie nu cu o explozie, ci cu o întrebare suspendată – o invitație pentru spectator să reflecteze asupra libertăților pe care le ia de-a gata.

Într-un climat cinematografic global tot mai preocupat de vocile marginalizate, „My Favourite Cake” reușește să impună o prezență rară și profund necesară: aceea a femeii în vârstă, iraniană, singură – și în mod scandalos, vie. Întreaga peliculă devine o declarație feministă subtilă, spusă cu un ton melancolic, o ironie delicată și o imagine de o frumusețe neostentativă. Astfel, regizoareaMaryam Moghaddam (alături de Behtash Sanaeeha) oferă una dintre cele mai tandre și politice meditații cinematografice ale ultimilor ani despre libertatea feminină, dorință și demnitate la vârsta a treia. Aceasta nu este o poveste de dragoste în sens convențional, ci o poveste despre curajul de a deschide ușa, de a aprinde lumânările și de a trăi – chiar și atunci când toți ceilalți spun că e prea târziu.

My Favourite Cake

Titlu original: My Favourite Cake

Anul lansării: 2024

Țări de producție: Iran, Franța, Suedia, Germania

Durată: 1h 40min

Regia: Maryam Moghaddam, Behtash Sanaeeha

Scenariul: Maryam Moghaddam, Behtash Sanaeeha

Imaginea: Amin Jafari

Montajul: Hayedeh Safiyari

Producători: Gilda Khajeh-Omrani, Etienne de Ricaud, Katayoun Shahabi, Emma Åkesdotter Ronge

Distribuția:

Lily Farhadpour – Mahin

Esmail Mehrabi – Esmail

Mehdi Alimoradi – vecina

Shiva Ordooie – prietena lui Mahin

Premieră mondială: Berlinale 2024 – Competiția principală

Limba: Persană

Statut în Iran: Film realizat fără autorizație oficială; regizorii au fost supuși restricțiilor de călătorie