marea, mereu marea
am văzut „un lătrat fără câine”
am auzit „o lungă petală de mare”
ce mai urmează?
un nechezat fără cal
un tril fără mierlă
tulpini sărate sorbind cu sete dimensiunea a cincea
larma aceea
numai a mea
aşezată sălbatic sub umăr
pe stânga
ta-ta ta-ta
verific spasmodic mesajele de la tine, pablo
tu, (ne)ruda mea de sânge
dar de simțire cu totul… poate, în fine
întrucâtva
marea, mereu marea…
foto sursa
ca scoase din priză
cicadele s-au oprit brusc
suspendate
între două rodii necoapte
gândul m-a dus la tramvaiele apei
cum se- nfăşoară ele
în nesfârşitele şine
ca să plece ținându-şi capul în piept
seara
spre cârciuma din canalul Corint… Citește și impromptu
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.