Se întîmpla să fiu la ea de S’întă Mărie Mare. Îmi pregăteam de cu seară colțunii albi și rochița pe tăblia patului, știam că vom merge la biserică a doua zi. Mă spăla pe păr cu ”sopon de rufe” în vană și mă clătea cu oțet îndoit cu apă. Mă pieptăna cu pieptene de os și-mi împletea cu mare grijă părul rar și bălai sau, ca să-l am mai cîrlionțat, mi-l sucea pe niște moațe.
Cînd se întuneca afară, aprindea lampa și mă ruga să-i citesc Acatistul Maicii Domnului în timp ce ea călca perdele și fețe de pernă cu fierul plin de jar.
Dimineață pe la 7:00 totul era pus la punct acasă. Cocoșii cîntau de le pocnea gîtița iar de pe pădure se ridica o ceață străvezie. Puneam sîrma pe portiță, ieșem pe cărărușă prin rouă pînă pe toloacă și de acolo încă trei kilometri prin colb pînă la biserică. Ea avea în straiță un colac și-o sticlă de vin ca să facă pomenire pentru mătușa Maria moartă de cine știe cînd.
„Șăz’ în urmă, Lucă. Eu mărg dinainte ca să scutur roua…”
Îmi ștergea papucii de lac cu o batistă cînd ajungeam la asfalt, nu puteam să apar așa în fața oamenilor. Urma să spun Crezul și ne se cuvenea să-l spun cu papuceii uzi. Ce copil mai știa Crezul la 8 ani decît ”copchila Maricichii meli di la Dorohoi”, așa cum o auzeam că-i spunea popii cînd dădea pomelnic și acatist la ușița din stînga altarului.
Bineînțeles că aveam emoții, însă de dragul ei făceam femeile să plîngă în bertă și alta nu. „Să-ț’ trăiască copchila, tu Taliță, frumoasă și deșteaptă, da’ cam slăbuță nu s-ar dioche… ”
Pe cît era de fericită și mîndră la biserică, pe atît era de tristă și speriată pe drumul spre casă. Eu, gălbejită și slăbănoagă, abia mergeam prin soarele amiezii. Cred că de la fumul lumînărilor mă simțeam așa. Ea era sigură că mă deochiase vreo babă cu ochi rău.
Cînd ajungeam în tindă mă lungeam la răcoare pe țoalele de cordele. Mă descînta cu apă ne’ncepută și cu cărbuni încinși, iar eu mă făceam bine ca prin minune.
Draga mea și scumpa mea bună, mi-a lăsat copilăria ca să mă alin acum de strîmbătatea lumii.
Dumnezeu să te țină de-a dreapta Sa, pentru bunătatea și blîndețea cu care îți trăiai zilele, Natalia mea de neînlocuit. De cîte ori mă îneacă plînsul la mormînt și-mi vine să sap cu mîinile goale ca să te scot de acolo, îmi amintesc cum îmi ziceai:
Nu plînge puică, Dumnezău are grijă și de puiu ceal de șarpe.
Ai făcut cumva și mi-ai rămas, deși de 11 ani te-ai dus.
