SERGIU NICOLAESCU (13 aprilie 1930, Târgu Jiu- 3 ianuarie 2013, București) a fost cel mai prolific regizor român.

Obișnuia să spună că singurii săi copii vor rămâne filmele proprii. La finalul vieții numărul lor a fost de 54. S-a mai putut mândri cu faptul că producțiile sale cinematografice ar fi fost urmărite de un miliard de spectatori (majoritatea dintre ei- chinezi și ruși), dar printre aceștia ar fi fost și 130 milioane de spectatori români. Era convins de valoarea sa regizorală (pe care o considera ca nefiind cu nimic mai prejos, față de a marilor regizori mondiali) și nu ezita să afirme răspicat acest lucru. Practic, întreaga lui viață a fost dedicată cinematografiei: „Marea iubire şi cea mai stabilă mi-a fost meseria.”

A fost și actor (adesea principal) în unele dintre filmele proprii. Ca actor cred că a fost mediocru, dicția sa fiind (în mod evident) deficitară. (Dar acest aspect pare să fi fost o caracteristică a multor actori români). Atuul principal al creației cinematografice nicolaesciene îl reprezintă marea popularitate de public. Practic, generații întregi de români au învățat istorie, din filmele lui Sergiu Nicolaescu. Evident- o anumită istorie. Una în care se insista mult pe excepționalismul românesc. Mihai Viteazul putea fi auzit adresându-se celor din jurul său cu apelativul de „români”, ceea ce era greu de crezut că s-ar fi putut întâmpla în epoca respectivă.

În alte contexte, Decebal sau alte personaje istorice rostesc fraze care par reluate din textele documentelor de partid, evident- ceva mai periate. Un anumit bombasticism este o constantă a filmelor lui Nicolaescu, deși acesta a colaborat în multe dintre ele cu Titus Popovici – scriitor extrem de dotat estetic, devenit cel mai important scenarist al perioadei ceaușiste. Popovici era un cinic iubitor de trai bun, care ar fi putut deveni un mare prozator român, însă a preferat scenariile cinematografice- excepțional plătite în epocă.

Uneori, replicile scrise de Titus Popovici aveau oarecare miez, dar aceasta era mai curând o raritate.

Sergiu Nicolaescu a avut ambiția de a folosi tehnici ale cinematografiei nord-americane în producțiile sale, accentul căzând adesea pe cascadorie și spectaculos, iar recursul la masele mari de oameni (Ministerul Apărării Naționale să trăiască!), a reprezentat un sprijin prețios pentru filmele sale istorice. „Mihai Viteazul” (1970)- a fost considerat drept cel mai important film românesc al tuturor timpurilor, propunere a României pentru Oscar, la un moment dat. Cei care l-au negat pe Nicolaescu în calitate de regizor, au argumentat prin aceea că filmele sale n-ar fi adus nicio inovație deosebită, fiind mai curând o colecție de procedee convenționale, aglomerate haotic, cu accent pe superficialul senzațional, în detrimentul oricărei radiografii psihologice autentice.

Regizorul-actor și-ar fi tras mai mereu partea leului , căutând să iasă în evidență, prin importanța personajelor pe care le interpreta. Partizanii lui au apreciat că filmele lui Nicolaescu au reprezentat în Epoca Nicolae Ceaușescu, adevărate injecții de oxigen, prin dinamismul, coloristica, barocul dinamic și acțiunea lor- toate acestea ținând spectatorul cu sufletul la gură. Regizorul a avut ambiția de a realiza un fel de cronică cinematografică a istoriei României și ne amintim în acest sens, de un alt ambițios, care avea același vis (dar în planul literaturii)- prozatorul Cezar Petrescu.

Și unul și celălalt au avut o operă impresionantă cantitativ, dar din care puține piese vor rezista trecerii timpului. (Cel puțin, astfel se pronunță specialiștii). Alții l-au comparat pe Sergiu Nicolaescu cu Adrian Păunescu, trăsătura comună reprezentând-o dimensiunea operelor, energia, dorința de afirmare, predilecția pentru basorelieful amplu, copleșitor. Personal, din creația lui Nicolaescu mi-au plăcut în mod deosebit filmele „Osânda”, „Ciuleandra” , „Francois Villon” și „Orient Express”.

Ciclul policier- cu acel comisar simpatizant al comuniștilor ( care își bate joc de legionarii prezentați drept o adunătură de imbecili)- este un fals istoric și o demonstrație de propagandă joasă. Ca om politic devenit senator (după 1990) Nicolaescu cădea adesea în penibil, atunci când dorea să fie considerat și un respectat cunoscător al istoriei românilor.

Chiar dacă se documentase (în mod incontestabil) pentru filmele sale de gen, unele intervenții pe marginea anumitor subiecte istorice (vizibile în cadrul unor emisiuni de televiziune în care participa) nu-l avantajau deloc.

Dincolo de toate aceste sumare observații, este cert că Sergiu Nicolaescu avea un straniu farmec personal, care venea (poate) și din faptul că rămăsese în mod clar, un om al trecutului: „Am ajuns la vârsta amintirilor. Nu am copii, nu am nepoţi care să îmi îndulcească bătrâneţile, dar am filmele mele şi publicul.”

„Ai observat cât de copleşitor este numărul proştilor în lume? Nu râde. Nu-i dispreţui. Proştii sunt necesari oamenilor inteligenţi, tot aşa cum oamenii cinstiţi sunt necesari escrocilor. Proştii calmează şi odihnesc inteligenţele obosite. Grav este atunci când sunt prea mulţi sau prea proşti. (Orient Express, un film de  de Sergiu Nicolaescu – 2004)”