Atunci când comunicăm, de cele mai multe ori cuvintele „nu spun” totul. Comunicarea nonverbală, cu tot ceea ce presupune ea, ne ajută „să înţelegem mesajul” transmis de către emiţătorul lui. Nu întotdeauna trebuie să ne grăbim să catalogăm o persoană doar ţinând cont de gesturile sale. Unele persoane pot fi timide, altele stângace sau pur şi simplu oamenii au ticuri. Există situaţii în care acelaşi gest este interpretat diferit, în culturi diferite. Oamenii au tendinţa de a asocia gradul de sinceritate al semenilor lor cu anumite trăsături şi expresii faciale.

În termenii psihologiei sociale „comportamentul uman presupune totalitatea faptelor, reacţiilor, actelor prin care o persoană răspunde solicitărilor de ordin fizic sau social după concepţia lui Tilquin, ca un ansamblu de reacţii, adaptive, obiectiv-observabile pe care un sistem nervos-deci capabil de auto-organizare- pe care le execută ca răspunsuri la condiţii care de asemenea sunt obiective. Văzut, în general ca o reacţie totală a unui organism la o anumită situaţie, dar şi influenţat de elemente individuale, comportamentul uman ne apare ca un rezultat al relaţiilor dintre persoană, individ şi mediul în care există, Acest rezultat trebuie văzut nu doar ca reacţie a fiinţei umane-ca personalitate asupra mediului conform nevoilor, trebuinţelor, idealurilor sale, ceea ce în concepţia lui S. Chelcea comportamentul ar fi rezultatul relaţiei reacţie+proacţie”.( Batâr, 2003, 186 apud Chelcea, 1988)În sens restrâns, noţiunea de „comportament” se limitează la activităţile direct observabile ale organismului, ceea ce exclude, cel puţin la primă vedere, stările de conştiinţă, gândurile, sentimentele, reprezentările şi alte activităţi interne. (Richelle, 2006, 154).

,,Comportamentul cotidian, ca ansamblu al actelor, manierelor, deprinderilor, gesturilor uzuale, reacţiilor obişnuite ce se manifestă în conduita zilnică a persoanei poate fi concretizat în comportamentul prin care individul îşi satisface trebuinţele. Unul dintre planurile în care poate fi studiat acest tip de comportament este cel în care limbajul, ca mijloc de comunicare, constituie cadrul în care se exteriorizează comportamentul prin intermediul noţiunilor, termenilor, cuvintelor cu care îşi transmit informaţii în anumite situaţii. Alături de înţelesul pe care îl conţine fiecare termen, trebuie să avem în vedere situaţia concretă care poate modifica acest sens în funcţie de diverse semnificaţii ale noţiunilor şi termenilor pe care le pot exprima în anumite contexte. Gesturile, mimica contribuie alături de limbaj la realizarea comunicării interindividuale şi intergrupale, ca şi la exteriorizarea unor atitudini, a unor stări de stres sau de detaşare. Ca şi în cazul  limbajului, gesturile şi mimica pot fi cunoscute în funcţie de anumite sensuri, dar şi în funcţie de semnificaţiile dintr-un context dat. Acestea se pot menţine, dar pot fi şi schimbate, odată cu acest context.” ( Batâr, 2003,187).

Ca obiect al psihologiei – comportamentul reprezintă reacţia globală (glandulară, motorie, verbală, afectivă) – a unei persoane într-o împrejurare dată. Prin această reacţie totală organismul uman răspunde la o situaţie trăită în funcţie  de stimulările mediului şi de tensiunile sale interne. Sistemul specific de referinţă  pentru comportamentul  uman îl reprezintă  situaţia sau contextul social la care orice persoană răspunde prin acte, mişcări şi gesturi vizibile, observabile, în strânsă corelaţie atât cu particularităţile situaţiei, cât şi cu particularităţile şi trăsăturile personalităţii sale. O trăsătură  este definită de Brody (1988)  ca fiind „o entitate ipotetică ce explică tendinţa unui individ de a se comporta într-o manieră similară în diverse situaţii”(www.e-psiho.ro/articole/comportament-deviant/accesat 15.05 2012:3 pm).

Minciuna, adică înşelarea sau inducerea în eroare(deception) este un fenomen larg răspândit în toată lumea şi în rândul tuturor categoriilor sociale. Există însă o corelaţie între conţinutul spuselor neadevărate şi condiţia socială. Oamenii săraci, marginalizaţi sau chiar excluşi social, prin condiţia lor obiectivă, au pornirea să practice mici,,găinării”(să mintă şi să fure lucruri minore), pe când în cazul celor suspuşi minciuna vizează beneficii mari. De asemenea, există diferenţe în ceea ce priveşte frecvenţa minciunii şi între colectivităţi, popoare şi culturi, dar şi aici, ca în aproape orice caracteristici psihice şi psihosociale, diferenţele intragrupale sunt mai mari decât cele intergrupuri.

Nici despre români nu se spun lucruri pozitive când e vorba despre onestitate şi seriozitate. Să nu credem însă că „ civilizaţii” (occidentalii) sunt perfecţi din acest punct de vedere. De exemplu, în urma unui studiu ingenios conceput, ce minimaliza efectul dezirabilităţii sociale, s-a constatat că circa o treime dintre interacţiunile sociale ale studenţilor din colegiile americane conţin minciuni (Iluţ, 2009, 64 apud Kashy şi DePaulo, 1996).

Mincinosul îşi pune la punct povestea până la cele mai mici detalii, ca să nu facă niciun fel de greşeală atunci când o povesteşte altora, în timp ce omul cinstit, atunci când relatează o întâmplare(şi mai ales dacă povestea este lungă, complicată şi cu foarte multe amănunte) este adesea confruntat cu scăpări în naraţiune, cu greşeli. Cel care nu spune adevărul  se poate afla în situaţia în care să îşi cântărească fiecare cuvânt, poate face pauze în discurs în dorinţa de a accentua ideile enunţate, dar şi de a reţine cât mai bine cele spuse anterior, pentru a putea fi relatate din nou, la nevoie, astfel încât povestea să fie cât mai credibilă.

Demn de reţinut este faptul că cercetătorii au concluzionat că nu toate înşelăciunile implică emoţii care pot fi legate de ascunderea adevărului sau de  minciună. Elementele legate de personalitatea celui care denaturează adevărul pot influenţa teama acestuia de a nu fi descoperit.Asta pentru că unii oameni mint cu uşurinţă, fără a avea niciun fel de mustrare de conştiinţă, îşi cunosc această abilitate pe care şi-o exersează poate chiar de când sunt mici, unii chiar ajung să creadă propriile minciuni, iar alţii se află într-o poziţie stânjenitoare atunci când falsifică adevărul. Vinovăţia generată în conştiinţa unora de către falsificarea adevărului, îi poate face pe aceştia să comită anumite greşeli, iar pe cei preocupaţi de detectarea minciunii să descopre anumite indicii ai înşelătoriei.

Paul Ekman susţine că nu există nicio lucrare care să aducă în discuţie ideea conform căreia trăsăturile de personalitate ale înşelătorilor de succes diferă de mediul în care se practică înşelătoria. 

Atunci când deja cunoşti persoana respectivă, poţi compara cu uşurinţă comportamentul de referinţă al acesteia, modul ei firesc de a reacţiona în anumite situaţii,  cu orice deviere manifestată şi vizibilă în corpusurile de gesturi. Dacă ai văzut pentru prima dată acea persoană sau o cunoşti foarte puţin, atunci trebuie observat modul acesteia de a se comporta şi de a vorbi în momentul în care totul este relaxat şi decurge de la sine, adică nu există discomfort din partea sa. Pe măsură ce devii familiar cu persoana respectivă, trebuie căutate indicaţiile unui comportament deviant, trebuie urmărite expresiile faciale, activitatea ochilor şi privirea, mişcările mâinilor, gesturile de auto-comfort, mişcările braţelor, activitatea picioarelor şi a tălpilor, paralimbajul. (Borg., 2010, 197) Comportamentul deviant cuprinde deci totalitatea actelor, manierelor, deprinderilor   gesturilor pe care un individ nu le face în mod obişnuit.   

  Nicio conduită nu este deviantă în sine, ci semnificaţia care i se dă în funcţie de criterii normative individuale şi sociale îi conferă acest caracter. Prin reacţiile care le provoacă, devianţa este o sursă de ajustări şi schimbări psihosociale.(Doron, Parot, 1999, 2006, 236)

Banciu, D., Rădulescu, S. M. şi Voicu, M, (1985, 18) definesc devianţa socială ca fiind ,,ansamblul comportamentelor care se îndepărtează sensibil de la normele şi valorile acceptate şi recunoscute de cea mai mare parte dintre membrii societăţii.”

În definirea conceptului de devianţă ar trebui luate în calcul mai multe criterii (Batâr, 2009 apud Rădulescu, 1999): criteriul normativităţii- încălcarea unor concepţii, a regulilor sau a unor modele conforme cu standardele manifeste, definirea normativă pune în evidenţă natura şi conţinutul, tipul şi puterea normelor sociale şi nu caracteristicile personal-subiective ale individului, criteriul de sănătate-devianţa reprezintă acea conduită manifestată de către un subiect incapabil de a cunoaşte, înţelege şi a se conforma normelor sociale,criteriul statistic-devianţa este o abatere semnificativă de la media comportamentelor celorlalţi văzută ca o normă statistică.

 Dacă vrem să interpretăm gesturile unei persoane, este absolut necesară studierea acesteia în situaţii reale, observarea mesajelor pe care le transmite gestica sa. Studierea elementelor comportamentale ale acelei persoane trebuie să se facă ţinându-se cont de contextul în care au fost făcute gesturile respective.  Consider că acest lucru presupune faptul că nu putem cataloga un individ drept mincinos la o primă întâlnire şi fără să avem în vedere comportamentele lui anterioare, în situaţii similare. Poate că tuşitul, poziţionarea picioarelor sau frecatul nasului sunt doar gesturi care nu au niciun fel de semnificaţie aparte şi nu sugerează un comportament fals. De aceea trebuie să avem în vedere comportamentul obişnuit al unei persoane, comportamentul de referinţă, atunci când încercăm să îi explicăm gesturile şi să nu analizăm izolat elementele comunicării nonverbale, fără a ţine cont de contextul în care ele apar.

Cercetătorii susţin că nu există niciun semn propriu-zis de minciună. Aşadar vorbim doar despre indicii care ,,ne spun” că o persoană nu este pregătită să mintă sau pur şi simplu nu poate să o facă şi indicii ale emoţiilor care contrastează cu modul obişnuit de a se comporta al acelei persoane.

În ceea ce priveşte comunicarea, un rol important îl are imaginea. Aşa cum suntem tentaţi să catalogăm un produs după ambalaj sau după modul în care este prezentat pe raft, la fel de mult contează imaginea noastră pe care o proiectăm în ochii celorlalţi. Începând de la  prima impresie şi până la cunoştinţele din anumite domenii de activitate pe care le posedăm precum şi modul în care le comunicăm celorlalţi, toate aceste elemente alcătuiesc imaginea noastră. Prima impresie, din păcate, de cele mai multe ori este cea după care suntem catalogaţi de către semenii noştri, iar de cele mai multe ori este şi cea care durează cel mai mult. Acestă primă impresie este dată de stilul vestimentar, inflexiunile vocii, aspectul fizic etc. În concluzie, cuvintele nu transmit întotdeauna atât cât ne dorim.

Comunicarea nonverbală, gesturile, postura, mimica etc. vine să elimine acest neajuns. Atât comunicarea verbală, cât şi cea nonverbală au emiţător, receptor, mesaj, canal de comunicare context. „J. Ruesch şi W. Kees (1956) clasifică în trei categorii comunicarea nonverbală( Chelcea, Ivan, Chelcea, 2005, 36):

  • limbajul semnelor (sign language), incluzând gesturile;
  • limbajul acţiunilor (action language), incluzând mişcările corpului implicate în diferite activităţi (de exemplu hrănirea, alergarea);
  • limbajul obiectelor (object language), care încorporează dispunerea intenţionată sau neintenţionată a obiectelor în spaţiu în vederea utilizării lor”.

Atunci când gesturile şi cuvintele sunt folosite simultan, rezultă cea mai eficientă metodă de comunicare.

Comunicăm prin: îmbrăcăminte, postură, expresie facială, contact vizual, mişcări ale mâinii, ale braţelor şi picioarelor, tensiune corporală, distanţă, atingere, voce (ton, ritm şi inflexiune). Deoarece comunicăm subconştient prin acest limbaj silenţios, înseamnă că acesta transmite mai mult decât cuvântul rostit (Borg,  2010 , 33).

Decodificarea mesajelor comunicării nonverbale trebuie să aibă în vedere contextul cultural, informaţiile culturale asociate unui act de comunicare. Unele culturi sunt înalt contextuale, altele sunt slab contextuale. Zoologul Desmond Morris numeşte gestul ca fiind orice acţiune care transmite un mesaj vizual unui observator şi îi comunică acestuia o informaţie. (Borg,, 2010, 38-39).

„Problema abilităţii de decodificare a mesajelor nonverbale a concentrat atenţia multor cercetători. S-au înregistrat diferenţe în funcţie de variabilele gen (gender) şi vârstă.

  1. Lancelot şi S. Norwicki (1997) au descoperit că o dată cu creşterea în vârstă se obţin rezultate mai bune în decodificarea mesajelor transmise de postură şi gesturi, dar vârsta receptorului nu influenţează performanşa în decodificarea expresiilor faciale. Au fost avansate ipoteze şi chiar s-au intreprins studii cu privire la superioritatea femeilor în decodificarea mesajelor nonverbale. Într-o comunicare nonverbală, funcţia de codificare este realizată prin contracţia voluntară sau involuntară a muşchilor scheletici şi faciali, schimbarea tonului şi ritmului vorbirii, utilizarea spaţiului şi a timpului, a unor artefacte etc. Mesajele sunt transmise utilizându-se diferite,,canale de comunicare”: vizual, auditiv, tactil, olfactiv. (Chelcea, Ivan,  Chelcea,  2005,14,15).

În anul 1970, psihologul şi sociologul Albert Mehrabian, profesor la Universitatea U.C.L. A. a pus bazele unui model de comunicare, după ce în prealabil a luat în calcul forţa relativă a mesajelor verbale şi non-verbale din cadrul interacţiunilor umane. Această cercetare a evidenţiat faptul că în orice mesaj există trei elemente: limbajul trupului, vocea şi cuvintele. Acest cercetător este cel care a adus în discuţie pentru prima dată procentele 55, 38 şi 7 (Borg,  2010,23) : 55% din sensul unui mesaj provine din limbajul corporal vizual (gesturi, postură, expresii faciale); 38% din înţeles derivă din elemente non-verbale ale vorbirii  (vocii)- cu alte cuvinte, din modul în care sunt spuse cuvintele (ton, înălţime, ritm); 7% din înţeles provine din cuvintele propriu-zise, din conţinut. În concluzie: 93% din mesaj este transmis prin limbajul trupului, inclusiv prin voce; în cele 20 de secunde până la trei minute vitale pe care le avem la dispoziţie când oamenii îşi formează prima impresie, aceasta este determinată în principal de modul în care ne prezentăm şi de felul în care spunem lucrurile, mai degrabă decât de ceea ce spunem

Limbajul trupului ne permite să vedem dincolo de cuvintele folosite şi să înţelegem mesajul ascuns în non-verbalul ce ne este transmis, adesea inconştient. Acest studiu evidenţiază faptul că impactul se reduce la: cum arăţi, cum sună ceea ce spui, ce spui. Adică limbajul trupului ocupă o poziţie mai importantă decât cuvintele.

Un antropolog american, Ray Birdwhistel numeşte acest tip de comunicare „tăcută” Kinezică. „Aşa-numitul limbaj corporal, Kinezica, include mişcările corpului, expresiile Activităţile vocale alcătuiesc ,,paralimbajul” sau ,,vocalica” (vocalics). Studiul percepţiei şi al modului de utilizare a timpului este denumit „cronemică”( cronemics) . „Aspectul fizic” (physical apparence), „artefactele” (artefacts) şi „semnalele olfactive” (olfactica) sunt considerate de asemenea, categorii separate ale comunicării nonverbale”.( Chelcea, Ivan, Chelcea,  2005, 37)

Paul Ekman şi Wallace Frisen de la Universitatea din California au clasificat în anul 1970  Kinezica în 5 arii (Borg,  2010, 38):

  • Ilustratorii- gesturi care însoţesc discursul pentru a crea un mesaj vizual de susţinere, ce descrie sau întăreşte mesajul verbal şi cel mai adesea au origine subconştientă (de exemplu palma ridicată).
  • Emblemele- înlocuiesc de regulă cuvintele (de exemplu degetul mare orientat în sus)-într-un context relevant şi în funcţie de cultură, ele sunt înţelese cu uşurinţă de către receptor, dar este foarte posibil să nu înţeleagă un astfel de gest în diferite părţi ale lumii, unde dacă emblema există-poate să însemne cu totul altceva.
  • Manifestarea afectelor-mişcări care tind să ne arate emoţiile, pozitive sau negative şi adesea sunt inconştiente. Ele includ expresiile faciale, gesturile asociate cu membrele, postura corpului şi mişcarea.
  • Adaptorii –sunt indicatori de stare şi sunt dificil de controlat conştient, fiind un barometru bun al adevăratelor sentimente ale unei persoane, fie ele pozitive sau negative. Ei indică dacă persoana respectivă minte sau dacă este serios decepţionată. Printre adaptori se includ schimbările de postură şi mişcarea (alter-adaptori), acţiunile care sunt direcţionate către corp, precum frecarea sau atingerea feţei (auto-adaptori) şi acţiunile precum mestecarea capătului unui creion, scoaterea ochelarilor sau joaca între degete cu bijuteriile (adaptori obiectuali). Aici se includ schimbarile de postură şi mişcarea.
  • Reglatorii-mişcări legate de functiile de vorbire sau ascultare, dar şi indicatori ai intenţiilor noastre (datul din cap, contactul vizual, schimbarea poziţiei corpului).

Competenţa nonverbală se referă atât la capacitatea de codificare a unor mesaje nonverbale de către emiţător, cât şi la cea de decodificare a mesajelor de către receptor. Din cauza dificultăţilor metodologice nu este cunoscut un instrument de codificare a mesajelor verbale.

Atunci când vorbim despre jocul de poker, avem în vedere în primul rând faptul că tell înseamnă aici indicator comportamental şi este folosit atunci când vine vorba despre acele semnale transmise în mod neintenţionat de jucătorii care încearcă să ascundă cărţile pe care le au în mână sau tipul strategiei de joc pe care o vor folosi.

Jucătorii de poker trebuie să aibă două aptitudini:aptitudinea de a păstra o figură implacabilă astfel încât să nu poţi fi citit de ceilalţi şi aptitudinea  de a descifra comportamentul altor persoane, de a le asculta mesajele verbale şi de a le descifra pe cele nonverbale. Un bun jucător de poker este esenţial să înveţe să recunoască legăturile existente între acţiunile adversarilor, cărţile pe care le au aceştia şi ce gesturi fac în timpul jocului.(Collett, 2003, 2011, 13) 

Specialiştii susţin că cel mai greu ,,de citit” atunci când vine vorba despre comportamentul nonverbal sunt asiaticii.

Testul PONS (Profile of Nonverbal Sensitivity) este un instrument de măsurare a diferenţelor individuale în receptarea unor elemente nonverbale prin mai multe canale de comunicare: vizual, auditiv şi simultan, vizual şi auditiv” .(Chelcea,  Ivan,  Chelcea,  2005 ,189)

James Borg a formulat 7 reguli ale limbajului trupului (Borg,  2010, 268-269):

1.Citirea gândurilor derivă din observarea: ochilor, expresiilor faciale,gesturilor, posturii, caracteristicilor vocale.

  1. Fii conştient tot timpul de cei „trei C”:context, concordanţă, corpusuri.
  2. Atenţie: Eroare de IDENTIFICARE

Observarea celor „trei C” este cheia pentru a citi gândurile. Interpretează greşit şi vei comite ceea ce din punct de vedere neurologic este cunoscut ca o clasică eroare de identificare.

4 . Atenţie la comportamentul de referinţă.

  1. Fii conştient atât de propriul limbaj corporal, cât şi de limbajul corporal al celorlalţi oameni, căutând: acţiuni de substituţie şi gesturi de auto-comfort.
  2. În analiza limbajului corporal, cheia este să observi întotdeauna comportamente care indică dacă persoana respectivă trăieşte o stare de comfort sau discomfort.

7 . Fiecare gest dă naştere unei reacţii corporale.

Nu întotdeauna trebuie să ne grăbim să catalogăm o persoană doar ţinând cont de gesturile sale. Unele persoane pot fi timide, altele stângace sau pur şi simplu oamenii au ticuri. Există situaţii în care acelaşi gest este interpretat diferit, în culturi diferite. Oamenii au tendinţa de a asocia gradul de sinceritate al semenilor lor cu anumite trăsături şi expresii faciale.