UN BĂTRÂNEL S-A DUS LA UN ELECTRICIAN CA SĂ ÎI REPARE TELEFONUL. „DAR TELEFONUL MATALE NU ARE NIMIC!” BĂTRÂNUL, CU LACRIMI ÎN OCHI, ÎL ÎNTREBĂ: „ATUNCI DE CE NU MĂ MAI SUNĂ COPIII MEI?”
Cât de uşor îi uităm pe cei care ne-au dat viaţă în momentul în care ne mutăm la casele noastre! Energiile ni se concentrează, la rândul nostru, asupra familiei pe care ne-am întemeiat-o şi ne pomenim, nu de puţine ori, că nu am mai avem veşti de la părinţi de ceva vreme.
Cât de emoţionant surprindea Adrian Păunescu această realitate în a sa în poemul „Repetabila povară”:
Chiar acuma când scriu, ca şi când aş urla
Eu îi ştiu şi îi simt pătimind undeva,
Ne-amintim şi de ei, după lungi săptămâni,
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni,
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor…
Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum veşti de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi
Şi ca nişte stafii ies arare la porţi
Despre noi povestind ca de moşii lor morţi…
Enervanţi pot părea când n-ai ce să-i mai rogi
Şi, în genere, sunt şi niţel pisălogi,
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal
Te întreabă de ştii pe vreun şef de spital…
Nu-i aşa că te apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi, iar ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga…
Să nu-i uităm, aşadar, pe cei care au gravitat şi vor gravita toată viaţa în jurul nostru! Nu au nevoie de prea multe! Înţelepciunea pe care au dobândit-o odată cu anii le spune să aştepte cuminţi în backstage momentele în care noi îi vom chema pe scena în care evoluăm zi de zi.
Ştiu că nu mai sunt actorii principali şi, cu toate că sunt laureaţi ai premiului Oscar în filmul vieţii noastre, se mulţumesc cu roluri nesemnificative, doar pentru a ne fi aproape. Asta pentru că ei ne înțeleg atât de bine zbaterile și uitarea din moment ce a îmbătrâni înseamnă a trece de la pasiune la compasiune…
Nu e mare lucru să le dăm câte un telefon la 2-3 zile. Cât să ştie că ne gândim la ei cu dragoste…
Pentru că, realitate crudă, dragostea este singurul lucru de care nu ne săturăm şi, cu toate acestea, este lucrul pe care îl dăruim cel mai puţin, chiar şi celor care îl merită cu prisosinţă. Dacă nu putem măsura iubirea, atunci măcar să o oferim fără măsură…
Cei care mai aveți părinți și bunici prin zonă, știți ce aveți de facut, nu?
Fragment din cartea ”FĂ RAI DIN CE AI!” de dr. Dan Orga-Dumitriu, Editura Coresi 2017
Pe Dan Orga-Dumitriu îl găsiți și aici.
