Cât de „daci” suntem noi? Întrebare absolut legitimă, având în vedere disputele istorice în ceea ce privește latinitatea și dacismul, prin aceste concepte înțelegând moștenirea lăsată de romani și, respectiv, fondul autohton, rămas în fundamentele culturii noastre.
Dintre chestiunile cele mai vitale din cadrul problematicii impuse de istoria românilor, se încadrează și argumentarea rolului component al civilizației dacice în desăvârșirea etnogenezei românești. Este dificil să delimitezi contribuțiile pe care fiecare popor le-a avut, din punct de vedere politic, social, lingvistic sau cultural. Astăzi, vociferările în privința apartenenței poporului român la civilizația dacică, și implicit la cea traco-getică sunt la ordinea zilei, alții exagerând contribuția elementului acestui popor.
La prima vedere, o astfel de ipoteză este un aspect inofensiv, care servește la un rol pur teoretic al acesteia. Dar, din păcate, în spatele unei teorii se află motive subiective, ce țin de moștenirea culturală și spirituală a trecutului. Ca de exemplu, aici putem aminti chestiunea românilor și maghiarilor. Câte nu s-au întâmplat în Transilvania după ce s-a constituit în 1437, acel Unio Trium Nationum (maghiari, sași și secui) și după Tripartit-ul lui Werboczi. Cam în acest fel, decurge și problematica dacică în chestiunea românească. Întrebarea ar suna cam așa: „Cât de „daci” suntem noi?”
Civilizația dacică nu poate fi privită și analizată singular, fiindcă aceasta ar însemna scoaterea din context a poporului din mediul geografic, devenirea istorică și transformările culturale și sintezele etnice la care este ea supusă. Cercetările și descoperirile nu vor înceta , fiindcă subiectul de față este mult prea vast pentru a fi diminuat sau secat, și tot ele îl vor completa cu răspunsuri mai aproape de adevăr. În prezent, ne bazăm pe un lung șir de ipoteze, care reiese din necunoșterea limbii vorbite, de sărăcia toponimică de pe teritoriul românesc și din expresia lor, materială cât și spirituală.
În primul rând, chiar dacă civilizația a trecut prin două războaie sângeroase, printr-o cucerire relativ rapidă, de o romanizare mai îndelungată și a supraviețuit secolelor popoarelor migratoare, ea a rămas baza și stratul etnic al poporului român. Mai apoi, urmând și cel roman și contribuțiile realizate de migratori.(vizigoți, huni, gepizi, slavi, avari, longobarzi, uzi, maghiari, pecenegi, cumani etc.)
Daci pe Columna lui Traian (detaliu)
În al doilea rând, baza etnică rămasă de la aceștia a fost analizată de filologi renumiți, ajungând la concluzia că încă există cuvinte care ar fi de origine dacică și astăzi. Exemple de cuvinte se regăsesc în surse precum: lucrările lui B.P. Hașdeu, Russu și alții. (Ei conchid că s-au păstrat aproximativ 150 de cuvinte din limba dacă în fondul lexical românesc ca: abur, brânză, brusture, buză, cioc, codru, iele, jilț, strugure, țap, vatră, zimbru, ș.a.m.d.
Cele câteva presupuneri cu privire la înrudirea limbii albaneze cu cea tracică, stau la umbra adevăratei origini și anume, poporul dac. Altminteri, cum spune și istoricul Constantin C. Giurescu în primul volum din a sa „Istoria a Românilor”: „…e cu putință oare ca un mare popor, cu o civilizație și o cultură așa de dezvoltate, cum erau dacii, să se fi asimilat completamente, să fi învățat limba cuceritorilor, fără a mai păstra nimic din a sa, nici măcar sub raportul lexicului?”
Este demn de evitat aspectul credinței că dacii s-au pierdut printre armele romanilor și sunetul zalelor popoarelor migratoare, fiindcă așa cum spunea și Herodot (chiar dacă autorul antic se referea la geți), ei chiar se cred nemuritori și poate așa a fost să fie. Să intre în istorie ca un popor nemuritor! Dar nu produs al unui dacism la superlativ.
Toponimele și hidronimele își spun și ele cuvântul, denumirea râurilor avându-și originile în limba dacilor. La fel și practicile religioase, credința în nemurire. Suntem așadar în asentimentul dacilor care îl vedeau pe un seamăn de al lor, murind. Era o răsplată, pentru că acel dac se ducea la Zalmoxis. Sau cum se prezintă și doctrina catolică, în care se vorbește de existența Purgatoriului.
Privind Columna lui Traian, vedem obiceiuri ale vechilor daci care au rămas în tradiţia poporului nostru până astăzi, respectiv construcţia caselor de la munte, portul nostru popular – care este acelaşi astăzi ca şi cel dăltuit în piatră, pe columnă: cămaşa lungă, cingătoare peste mijloc, mantie ce-i ajunge până mai jos de genunchi şi căciula tradiţională dacă pe cap.
Roma, Columna lui Traian
O istorioară foarte interesantă este aceea a lui Badea Cârţan, un cioban din Cârţişoara. După o lungă călătorie pe jos, din satul său pâna la Roma, ajunge să-şi vadă visul, celebra columnă, și depune la baza ei o traistă cu pământ şi un săculeţ cu grâul Daciei, apoi se culcă şi doarme la umbra monumentului. A doua zi, (Martie 1896), ziarele din Roma publică uimite, la vederea românului ardelean: „Un Dac a coborât de pe columnă”, chipul şi portul său neobişnuit pentru ei, dar semănând aidoma cu Dacii de pe basoreliefuri, uimindu-i peste măsură pe cetăţenii Romei.
