Mi-a plăcut  Casa cu stafii de când mă știu. În copilărie, intram acolo în fiecare duminică după-amiază, când  mergeam cu bunicul în vizită la unul dintre prietenii lui din lagăr. Pe vremea aceea, era locuită de trei familii cărora li se împărțiseră  camerele, cele două băi și bucătăria. Holul era al tuturor. Ușile imense din lemn de stejar,  parchetul de culoarea mierii, feroneria din alamă, totul era într-un desăvârșit echilibru estetic.  Imediat ce urcai pe scara sculptată, în formă de scoică, îți apărea înaintea ochilor un tablou cu dimensiuni impresionante care înfățișa o scenă de război. Țin minte expresia îngrozită a unui soldat care se întorsese din drum  să ridice  în spate un camarad rănit.

Giovanni, italianul cu care bunicul își împărțise firimiturile de pâine în lagărul rusesc, și care avea să-i rămână prieten pe viață, locuia în cele două camere din dreapta scărilor. Una dintre ele fusese cândva marea sufragerie a casei și păstra încă, pe peretele dinspre apus, șemineul original,  din marmură de Carrara, pe care se aflau două bomboniere de cristal pline cu dropsuri colorate. Giovanni mă lăsa de fiecare dată să deschid ”sertarul cu maimuțe”, cum îi spunea el, în care păstra bijuteriile soției lui, moartă demult. Cât timp fumau și jucau rummy, scoteam pe plușul bordeaux al canapelei șiragurile lungi de perle alb-gălbui, broșele cu pietre prețioase, inelele cu modele sofisticate, brățările, pe care apoi mi le puneam pe degete, pe mâini, la gât… Giovanni râdea și-mi spunea că mie o să mi le lase prin testament și așa a și făcut. Singura datorie pe care o aveam era ”să le pui frumos la locul lor că-s ale tale”.Respectam ordinea în care le scosesem din cutiile lor și le culcam la loc ca pe niște ființe mici, mici de tot și fragile.

Într-o duminică dintre acelea, am ieșit pe hol. Mă plictisisem. Bătrânii povesteau, așa cum făceau mereu, despre viața lor din lagăr, Giovanni râdea cel mai tare amintindu-și că primul lucru pe care i l-a spus bunicului fusese  ”ce italiană stricată vorbiți voi românii”. Sub tabloul de pe hol, era o masă acoperită cu o mușama înflorată, plină de tăieturi. Un coș plin cu caise adunate din curte ( era un cais cu o coroană imensă, stăpân peste toată curtea) fusese lăsat ”la răcoare” de vreuna dintre vecine și parfumul fructelor se răspândise în tot holul. Aveam 9-10 ani și purtam pantofi roșii de lac, cu cataramă aurie. Țin minte pentru că-mi legănam picioarele și d-ra Cora, care locuia în camerele dinspre stradă, îmi spunea blând să nu mai fac asta ”pentru că-mi gonesc norocul”.

D-ra Cora a descuiat ușa mare a primei camere cu o cheie legată cu un șnur lung, roșu. Era foarte bâtrână și adusă de spate, mergea sprijinindu-se într-un baston care se termina cu un cap de vultur sculptat în fildeș. Ochii vulturului erau goi, dar Cora zicea că fuseseră acolo două rubine și că avea bastonul de la soția unui general deportat în Bărăgan, pe care o ajuta uneori la călcat. Ușa s-a trântit cu zgomot în urma femeii. Holul era întunecat. Din ce în ce mai întunecat. Se vedeau de acolo curtea mare și vechea locuință a servitorilor transformată în magazie de lemne. ”Să intri când se-ntunecă”, a spus Cora scoțând doar capul pe ușa mare de stejar. Capul ei părea o caisă toflogită, prinsă în deschizătura ușii duble. ”De ce ?”, am întrebat-o plictisită.  ”Să nu te prinză ea în ochi când coboară pe scară…” Nu pricepusem nimic. Cora și-a retras capul toflogit din deschizătura ușii, bătrânii râdeau și fumau  în timp ce jucau rummy, caisele miroseau înnebunitor a vară… Cred că ațipisem în scaunul mare, ca un jilț domnesc, de lângă masă. Se păstraseră acolo lucruri ”pe care nu le mai găsești azi nicăieri”, cum zicea bunicul. Oamenii le îngrijiseră, așa cum se pricepuseră ei, spre deosebire de cele din alte case boierești unde chiriașii comunismului urban distruseseră tot, până și parchetul din esențele cele mai fine, care fusese pus pe foc. Sigur mă trezisem însă la primele scârțâituri ale lemnului de pe trepte, ca și cum cineva ar fi coborât încet, pășind cu grijă. Nu se vedea însă nimic altceva decât flacăra mică a candelei pe care Cora o aprindea mereu pe peretele dinspre răsărit, sub icoana Fecioarei. Apoi, a apărut ceva ca un voal alb. Se rotea în toate părțile, de parcă ar fi dansat cineva acoperindu-se  cu el. Voalul alb a intrat prin ușa Corei, a ieșit repede, s-a dus spre ușa dormitorului din dreapta, acolo unde nu intrasem niciodată, zăbovind ceva mai mult. A ieșit rotindu-se ritmic, condus de o muzică secretă, străină urechilor de muritori. Nu m-am speriat. Priveam ca la teatrul de păpuși, ascunsă în jiltul mare, domnesc, devenit un fel de spațiu protector, intangibil.

Autor: Nicoleta Olteanu, artist plastic

În dreptul geamului dinspre ușa de la intrare, s-a zărit pentru o clipă spatele alb, acoperit până la jumătate de părul negru, foarte negru, al unei fete care dansa. De fapt, care aluneca pe parchetul lustruit de stejar. Voalul alb îi acoperea trupul imaterial, iar rotirea lui hipnotică răspândea un parfum care semăna cu acela pe care și-l pulveriza pe gât  Annalise când plecam la teatru. Când a intrat în camera cu șemineu, fără să fi deschis ușa, candela domnișoarei Cora a tremurat o clipă și apoi s-a stins. Se făcuse de-a dreptul întuneric. Bunicul a ieșit pe hol cu țigara în mână, îi vedeam luminița roșie, ” hai să mergem! S-a făcut târziu…” M-am ridicat și am intrat în cameră convinsă că fata cu trup de voal este acolo. Nu era. Bunicul așeza piesele de rummy în cutia de lemn, iar Giovani deschidea și geamul dinspre curte pentru că se făcuse deja prea mult fum. Pe marginea șemineului, o cutiuță muzicală părea că se mișcă fără să fie atinsă  și fără să scoată vreun sunet. N-o văzusem niciodată până atunci. Era roșie, iar pe latura dinspre mine avea pictat un inorog. ”Ce e asta?”, am arătat spre ea, dar niciun bătrân nu m-a luat în seamă. ”Don Giovanni, ce  e asta?” ( așa-i zicea toată lumea, Don Giovani) ”Ce?” a întrebat bătrânul întorcându-se dinspre fereastră.  Am arătat cu degetul, deși bunicul mă certa dacă făceam așa ceva . ”Asta!”, i-am arătat spre cutia de pe șemineu, dar Don Giovanni nu părea să priceapă.  Cutia muzicală continua să se rotească, o balerină făcea piruetă după piruetă, începusem să aud o muzică răgușită, disonantă, asemănătoare sunetelor metalice despre care-i spusesem lui Annalise că-mi răsună uneori în urechi. Perdeaua albă se mișca încet, în ritmul muzicii. Bunicul și-a pus pălăria pe cap, l-a bătut pe umăr pe Giovanni și m-a luat de mână: ”ai grijă la trepte. Fir-ar, iar s-a stins candela…”  Giovanni ținea ușa deschisă să avem lumină până la ieșire. În spatele lui, fata cu păr negru își rotea voalul alb prin toată camera. Ținea în mână cutia pictată cu inorog. Când am întors capul, am văzut-o cum rupea piciorul drept al balerinei, ca să se ghemuiască apoi pe parchetul din fața șemineului. Ca și cum ar fi plâns pe cineva.

N-am povestit nimănui nimic multă vreme. Nu m-ar fi crezut. Pentru ei, am fost ”copilul care-și spune singur povești”. Asta pentru că, după ce  începusem școala, rămâneam ore în șir singură acasă. Aveam un balansoar mic, de lemn, pe care mi-l aduceam lângă geamul dinspre curte, nu aprindeam lumina pentru că întrerupătorul era prea departe și ar fi trebuit să străbat camera pe întuneric și renunțam, mă așezam în balansoar, mă obișnuiam cu umbrele și-mi spuneam povești pe care le inventam singură. Când venea tata, fiindcă el ajungea, de regulă, primul, aprindea lumina și mă întreba ”ce faci aici, pe întuneric? ”  ”Îmi spun singură o poveste”, îi răspundeam de fiecare dată. ”Ia s-o aud și eu!”, râdea. Și o luam de la capăt. Tata mi-a zis  pentru prima dată ”copilul care-și spune singur povești”. Și-așa aveam să rămân pentru totdeauna.

”Uite că mi-ai spus mie. Și eu te cred. Așa cum trebuie să mă crezi și tu că am ajuns la Casa cu stafii  datorită unui tomberon galben. Galben Kodak. Ăla despre care chiar scrisesem ceva (că mersesem  la magazinul de tomberoane ca să aleg unul mare. Mare și galben. Galben ca lămîia coaptă. E cu rotile. Superb ! Nu încape în turism. Sun un prieten și stau călare pă tomberon pînă apare. Irefutabil, lumea se vede altfel de pe un tomberon mare și galben. E mai mică și mai urîtă.).

Dat fiind faptul că gunoiul din tomberonul galben  începuse  să pută,  am pus în portbagaj ce era perisabil și am plecat să caut un alt tomberon, așezat pe spațiul public, spre uz comun. Găsesc două frumuseți de tomberoane în fața casei cu stafii. În curte, zăresc două femei în vîrstă. Ambele au părul lung și alb. Una citește o poezie. Cealaltă face piruete cu o eșarfă de mătase în mînă. Mă jenez să scot gunoiul în atmosfera asta artistică ruptă din fanteziile lui Eliade. În plus, femeile vor crede că sînt un criminal care, după ce și-a tranșat victima, o aruncă în diverse zone ale orașului. Femeia cu cartea nu mă bagă în seamă. Cea cu piruetele mă măsoară de fiecare dată cînd ajunge cu privirea în direcția mea. Închid portbagajul și dau să plec în căutarea altui tomberon. Tipa cu cartea se întoarce și îmi spune, … << aruncă naibii gunoiul ăla și nu te mai codi, ești al cincelea pe ziua de azi și e de abia ora zece fără jumătate dimineața >>. O ascult ca un automat, scot sacul de material plastic din portbagaj și îl arunc în ghenă. Nici nu știu dacă voința mea a jucat vreun rol în toată treaba asta. Am răspuns mecanic la cuvintele Dianei. Diana ! WTF, de unde știu că o cheamă Diana ? , << Sigur că știi>>, se aude o voce în capul meu, <<doar te-ai apropiat de gard>>. Mă uit spre Diana. Se uită și ea la mine și zîmbește. Îi aud vocea în capul meu și nu văd nicio mișcare a buzelor. <<Intră în curte!>>  Intru în curte !

De afară, curtea părea pustie și părăginită, Diana bătrînă, cealaltă femeie, la fel. Cum am pășit în curte, realitatea s-a schimbat.  Curtea era de o frmusețe nelumească, Diana era o tînără șatenă cu bucle revărsate pînă la jumătatea spatelui, iar femeia cu piruetele era o tînără brunetă cu ochi mari. Se rotea cu eșarfa în mînă și cînta în surdină o melodie tristă. Stai jos, spuse Diana. M-am așezat pe trepte, cu o treaptă mai jos decît cea pe care stătea ea. Inspectez grădina. Nu se vede gardul metalic, e îmbrăcat în vegetație verde cu niște flori albe frumos mirositoare, probabil mîna Maicii Domnului. Da, ai ghicit floarea, spune Diana. În colțul îndepărtat, ascuns într-o tufă de liliac, stă un tomberon mare și galben. Seamană cu cel cumpărat de mine. Este cel cumpărat de tine, spune Diana și îmi face cu ochiul. Credeai că numai lucrurile scumpe pot face minuni ? Credeai că grădina lui Șimeon este singurul portal ? Uită ce credeai și crezi ceea ce vezi ! Fără întrebări, fără scepticism, fără îndoieli ! Uite, pe ea o cheamă Voica și moare în fiecare sîmbătă seara împușcată în piept de soțul ei. Azi e sîmbătă, exclam cu înfrigurare. Da, deseară va muri împușcată în piept. <<Nu se poate, trebuie să anunțăm autoritățile>>. Diana rîde și se uită la Voica. Voica se rotește neîncetat și cîntă aceeași melodie tristă ca o zi de toamnă. Eșarfa urmează mișcarea de rotație și ochii ei nu par să remarce altceva decît capătul eșarfei. Mă uit mai atent la Voica. E frumoasă, groaznic de frumoasă. Păcat că e absentă. Se rotește neîncetat și cîntă. Diana îmi pune mîna pe umăr și mă întreabă, <<o vrei ?>>  Nu înțeleg, pe cine să vreau ?  << Pe Voica !>>  <<E sîmbătă, se apropie seara și trebuie să o vrei, să o ai în fața șemineului și să se împlinească destinul>> . Arunc o privire spre Voica. E atît de frumoasă, încît îmi vine să nu mai respir în preajma ei. O vreau, dar nu pot spune lucrul acesta cu voce tare. Mi-e rușine de cele două fete, mi-e rușine de mine, mi-e rușine de gîndurile mele. În momentul în care am gîndit că o vreau, Voica s-a oprit, s-a uitat spre mine și a rostit cu voce stinsă, <<de cînd te aștept ! >> Îmi pune eșarfa în jurul gîtului și mă trage spre ea. Mă ridic în picioare. Mă ia de mînă și mă conduce spre intrarea în casă. E cald în casă. Ne oprim în salonul de la parter, în fața șemineului în care arde un foc mocnit. Pe geam se văd fulgi de zăpadă. Ninge ! <<Da, ninge ca în povești>>, murmură Voica.

Ca în povestea mea, cea care se va sfîrși în seara aceasta și mîine o va lua de la capăt. Așa a fost să fie. Mă dezbracă și mă întinde pe o blană de urs. Se dezbracă și se întinde peste mine. Îi simt fiecare moleculă, se mișcă încet și îmi stîrnește toate poftele lumești. Mă mîngîie exact în zonele în care simt nevoia să fiu mîngîiat. Îmi citește fiecare gînd și execută întocmai ceea ce îi dictează voința mea.. Nu știu cît a durat, timpul a murit.

La un moment dat s-a oprit și s-a întins lîngă mine suspinînd. În cameră a intrat un bărbat în palton de vînătoare, cu  o pușcă în mînă. Încă mă ținea de mînă cînd glonțul i-a lovit pieptul între cei doi sîni. Apoi am simțit cum mîna se răcește încet. Sîngele se scurgea pe blana de urs. Parcă era sîngele ursului rănit de moarte tot de un glonț vînătoresc. Bărbatul a părăsit camera. Atunci, a apărut Diana, m-a luat de mînă, ajutându-mă să mă îmbrac. După,  mă conduce în curte.  În curte, e primăvară și o fată groaznic de frumoasă face piruete cu o eșarfă în mînă și cîntă o melodie tristă ca o zi de toamnă. M-a obosit sexul ăsta metafizic. O să dorm acum.”

Un text din cartea „Dresorul de cactuși” (autori ADRIANA BOGATU și ADRIAN VICTOR VANK), care poate fi achiziționată aici.

La Sibiu, lansarea cărții va avea loc sâmbătă, 7 martie 2020, ora 11.30, la Biblioteca ASTRA.