O fermecătoare poveste din Păltiniș … to be continued

„Maria își luase cartea de pe balcon și mergea acum încet pe drumul către Felsenburg. Din casa pădurarului răsunau glasurile celor care erau cazați acolo. Se așeză în umbra unui masiv bloc de stâncă pe un butuc de arbore tăiat și deschise cartea. Dar privirea nu i se putea fixa pe rânduri. Privi în depărtare peste brazi. Era enervată, într-o proastă dispoziție. Cu două zile în urmă venise sus știrea că s-a anunțat ca oaspete la cură pentru o săptămână un tânăr funcționar ministerial sas, despre ale cărui frumoase și strălucite perspective încă și înainte fusese vorba de mai multe ori. Atunci când după aceea, la un joc de domino profesoara a tachinat-o pe Maria, ea a râs cu nevinovăție, mai ales pentru a fi în ton cu zâmbetul fericit al mătușii sale …

Când însă observațiile și tachinările societății au devenit tot mai fără voal și mai indiscrete, ea s-a supărat. A auzit bine cum profesorul, fără să-și modereze vocea, „a șoptit” peste mese ca un oier peste pârâu că „atunci și prințesa noastră o să cadă.” Dar, în supărarea sa nu se găsea numai mândria ei de fată rănită, ci era și o semeție arogantă față de apăsarea strâmtorată care i-a venit dureros în gând la această înțepătură.

Când, înainte cu trei ani, ea a refuzat mâna timidă a unui protejat al rectorului academic, cei din cercul ei au fost dezarmați și au certat-o aspru. Acum ea ar fi fost o bine situată preoteasă în satul vecin. Maria lovi cu putere cu vârful piciorului un con de brad de alăturea. Ce știau ei despre faptul că tânărul acela arăta atât de stângaci când îi făcea curte. Ca „teolog cu sutană neagră” era aproape de râs între ceilalți dansatori spilcuiți veniți la balul orașului, unde fusese adus aproape fără voia lui. Iar printre arterele ei curgea un sânge nobil.

Ea era ultima mlădiță a multor generații de nobili funcționari sași, care după o bruscă înflorire prin urmașii lor bărbătești s-au consumat tot atât de repede, au degenerat și s-au închis numai prin fete, flori nobile și fără rod. Încă trăia în amintirea familiei imaginea frumoasei străbunici care atrăsese atenția împăratului la strălucitele serbări date în casa guvernatorului. Un bunic a murit la Viena ca înalt funcționar de stat, chiar și mama a petrecut în casa sa nenumărate zile frumoase; un alt străbun strălucea în salonul lor într-o pictură în ulei ce îl înfățișa în uniformă de general.

Deja tatăl său îmbrățișase o măruntă carieră de funcționar inferior în scaunul săsesc, marcat de o profundă mâhnire provocată de fratele Mariei, căruia școala prea împovărătoare îi distrusese șira spinării și îl îmbătrânise prematur. (…) Tatăl ei a murit, fratele a dispărut undeva în străinătate. Maria, care fusese înainte crescută ca o domnișoară fără griji, deveni curând singurul sprijin al casei. Ea o îngriji pe mama sa bolnăvicioasă, tot ea salvă de la ruină ce se mai putea din casă; apoi însă și-a îngropat și mama.

Atunci urmară anii în casa capricioasei sale mătuși. Deasupra pretențiilor și amintirilor trecutului s-a lăsat grea apăsarea strâmtoratului prezent.

Numai perechea de portrete în ulei din camera sa și particula „von” din numele său de familie rămăseseră ca resturi sfinte ale trecutului său nobil. Liniștită și în tăcere ea își îngrijea mătușa deja de câțiva ani, ca un bun samaritean, suportându-i bolile adevărate sau închipuite. În colțul cel mai ascuns al inimii nu i se stinsese totuși visul de viitor al copilăriei sale.

„O fi trebuit să fie numaidecât un prinț cel care să vină și să te elibereze” a spus atunci mătușa supărată. Și chiar dacă nu era un prinț, totuși trebuia să fie un bărbat adevărat, care să introducă o idee în această mică lume sau să o conducă afară, departe, departe de aici. (…)

Maria ascultă deodată cu atenție. I se păru că aude sunetele de clopoțel ale unei căruțe țărănești aflată încă departe, probabil dincolo de pajiștea Jodl.

Pe ea pus stăpânire o iritare, aproape un sentiment de teamă. Își netezi spre spate părul rebel. Își puse pălăria de paie pe brațul stâng și merse pe vechea cărare de pădure în jos spre peretele defileului. Era ca o evadare. Abia ajunsese din desiș într-un prim și mic luminiș, că auzi pași de bărbat și din întunericul brazilor apăru un bărbat tânăr. Și el rămase pe loc, surprins. (…)

„Trebuie să vă cer iertare că vă deranjez și că v-am speriat.”

Privirea Mariei alunecă nesigură asupra înfățișării zvelte a bărbatului. Cu tot urcușul abrupt, nicio cută nu era în dezordine în eleganța ireproșabilă a costumului de vară, larg deschis. Chiar și fața îi era doar puțin înroșită. Cu mâna dreaptă își agita pălăria moale de filt ca să-și facă răcoare. Înainte ca Maria să găsească un cuvânt de răspuns, străinul continuă: „M-am despărțit de societatea mea de drum, dar la Casa Pădurarului am cotit-o greșit în jos, înspre pârâu. Un tăietor de lemne m-a trimis aici în sus. Sunt oare pe calea cea bună către Sanatoriu?”

„Vă voi arăta chiar eu drumul”, spuse ea simplu. „Dincolo de Felsenburg vă va conduce șoseaua care merge de acolo în jos.”

https://www.facebook.com/pg/ArhivadeFotografie/photos

https://www.facebook.com/pg/ArhivadeFotografie/photos

Parcurseră împreună în tăcere cărarea spre Felsenburg. Sus se întâlniră cu domnișoara Ida, care ședea exact pe același butuc de lemn de unde Maria plecase cu un sfert de oră  mai devreme. În mâinile sale ea ținea o cununiță abia făcută din erika și din afine purpurii. (…) Împreună cu copiii mai mici, Ida se întorsese de la cantonul silvic, luând cu ei și o micuță căprioară pe care o domesticiră pădurarii și personalul Sanatoriului. Abia se prezentă bărbatul pentru amândouă: „Secretar ministerial Dr. Schmidt din Budapesta”, că apărură și copiii. Trăgeau după ei cu o panglică pe micuța fugară pe care tocmai o găsiseră, mângâind pe rând blana ei moale. Aranjară împreună pe coarnele căprioarei delicata cununiță și plecară pe cărare mai departe. (…)

https://www.facebook.com/pg/ArhivadeFotografie/photos

Noul oaspete la cură fu repede integrat în societate. Ceilalți au văzut ca de la sine înțeles faptul că el nu se clintea de lângă Maria. Deja de la prima masă de seară el luase locul lăsat liber de către mătușă. La prânzul următor a fost tot de la sine înțeles să fie adăugat un scaun de către Mama Casei, care i-a găsit loc în capătul mesei, în fața Mariei. Această modificare i-a produs o altă mare supărare lui Egon, care a fost dat înapoi pe partea copiilor și nu mai putea să audă atât de bine ce vorbeau „cei mari.” (…)

Ceea ce la început era o glumă, păru rapid că vrea să se sfârșească în ceva serios. Cel puțin mătușa făcea aluzii în acest sens, întâmpinate cu zâmbete amabile sau cu urări deschise de fericire. După câteva zile era „bine stabilit” de către societatea aflată la cură că Maria și dr. Schmidt vor părăsi Hohe Rinne ca logodnici și tânăra pereche părea că găsește acest lucru subînțeles. Pe drumurile de plimbare ei doi mergeau siguri și degajați, nu izolați, ci aparte de ceilalți, ca și cum ar fi aparținut deja unul altuia. Pentru Maria întreaga lume era scufundată în jurul ei. Ea auzea numai vocea lui, vedea numai figura lui, legând prezentul nemijlocit de visurile și poveștile copilăriei. El putuse să o cucerească de pa primul atac. (…)

În timpul unei drumeții către Oncești , el începu să-i povestească despre sine. Părinții săi făceau parte din mica burghezie, cu posibilități limitate, de aceea a fost nevoit ca în perioada studiilor să lupte cu nevoile, să treacă peste umilințe și să cerșească burse. (…) Atunci lui i s-a găsit o bursă orășenească și și-a terminat repede studiile. La examenul riguros de doctorat, a suscitat atenția profesorului examinator. Cum acesta a devenit curând după aceea ministru de interne, el l-a numit pe tânărul doctor în drept într-un post de conțopist. Acum a învățat deja și cum să-și facă loc cu coatele. Calea în fața lui stătea deschisă. În toamnă aștepta deja numirea ca și consilier de secție. El îi zugrăvi Mariei cu o vie exprimare a sentimentelor viața deosebită din societatea înaltelor cercuri funcționărești care îl cuprinsese repede și pe el; i-a enumerat și familiile din înalta nobilime cu care intrase în contact.

Maria a ascultat mișcată în interior: „Nu cumva mândria cea strălucitoare v-a prins acum complet în mrejele sale?”, întrebă ea cu teamă.

„Totuși, nu!” O privi cu sinceritate în ochi. „Eu nu mă rușinez de originea mea și nu mi-am uitat părinții. În tot cazul, nu le pot trimite mult, dar am procurat deseori tatălui meu prin intervenția mea, furnituri pentru stat din lucrări bine plătite.”

Maria se uită în sus la el cu gratitudine. „Și nu aveți niciodată dor de patrie? Mă întreb dacă nu v-ați gândit niciodată să vă căutați o slujbă în patrie?”

Va urma!

(fragmente din volumul A fost odată Hohe Rinne. Istoria Păltinișului de Mircea Dragoteanu)

Citiți și O fermecătoare poveste din Păltiniș

Bianca R. Karda