Justiție într-o geometrie variabilă – „Neguțătorul din Veneția”

S-au schimbat oare raporturile dintre oameni atunci când intră în discuție banii? Profitul, manipularea și tensiunile iscate din pricina banilor par să rămână mereu actuale. Așa se explică  și unele pasiuni care duc până la pierderea de sine din recenta montare, Neguțătorul din Veneția, de la Teatrul Național din București. Odată cu făcută opțiunea pentru acest text dramatic (Neguțătorul din Veneția), directorul de scenă, Alexander Morfov, aduce în prim-plan teme precum: dragostea și ura, pasiunile împletite insolit cu umorul, dar – toate – tratate cu profunzime. Povestea derulată pe Scena Studio a Naționalului bucureștean vorbeste și despre o poveste tragică (cu mai multe fire narative tragice în jurul ei), alternând frumusețe și magie, șarje parodice, cu momentele ce invocă respect (discriminarea și răzbunarea plutesc în subtext).

Afișul spectacolului © TNB

Natura duală a piesei – comedie și tragedie – ivită din întrepătrunderea a două sfere și a două tipuri de scene și trăiri: scenele calde, de dragoste, alternează cu disperarea, ura și vinovăția. Este „marca lui Shakespeare”. Așadar, dimensiunea basmului se întrepătrunde şi se împleteşte cu realismul psihologic, ambele convenţii se sprijină reciproc, sau una o exclude pe cealaltă în anumite fragmente ce motivează anumite fragmente ale acţiunii. Bunăoară, povestea, reprezentată pe scena sălii Studio, despre pasiunea exacerbată, dar și despre forța cuvântului și-a spiritului, relevă puterea mecanismului teatral de a ne face să urcăm și să coborâm treptele sensului. Pătruns de semnificaţia textului (traducerea: Dragoș Protopopescu), devotat spiritului  şi nu literei acestuia, Alexander Morfov a transpus, cu acuratețe și cu originalitate, universul shakespearian, aici într-o goană lacomă, plină de cruzime, după „nemurire”, supravieţuire sau fericire. Punerea în scenă, realizată de regizorul bulgar, se eliberează de emfaza poetică a Marelui Will, livrând – fără multe înflorituri – povestea unui insolit contract dintre bogatul neguțător catolic, Antonio și cămătarul evreu Shylock. Cadrul scenografic ne indică faptul că acțiunea se petrece la Veneția, « oraș-orbită » și la Belmont, castelul Porției, pe Terra Ferme. Undeva, printre zăbrele și zăvoare, se zărește lumea ghetoizată a huliților evrei. Microuniversul creat printre lampadare, canale, cochete localuri și vile cu balcon- populate cu inși costumați ba de epocă, ba în stilul anilor ’50) ilustrează ambivalența funcțională a spațiului- «lagună», judicios administrat (decor: Gabi Albu, costume: Liliana Cenean, asistent costume: Maria Dore) de realizator (asistent regie: Patricia Katona, regia tehnică: Silviu Negulete). Episoadele de “teatru în teatru” (spărturile urzite de simpaticul Lanceloto) și cele din timpul procesului se intersectează firesc, potențându-și reciproc ambiguitatea, luminile și umbrele (light design: Chris Jaeger), reflectând raportul dintre epoca sugerată de textul Marelui Will și lumea contemporană.

Emilian Mârnea © Marius Donici & Florin Ghioca /TNB

Sarabanda qui-pro-quo- urilor (specifică dramaturgiei shakespeariene) și a dezvăluirilor, inclusiv cele referitoare la trucurile teatrale hazos parodiate de adorabilul Lanceloto/Emilian Mârnea în dialogurile cu publicul sau comentariile din scenă), alternează cu momentele de reflecție și de poezie, care ne oferă o stare de plăcută incertitudine și suspans continuu.

Pe « laguna » din sala Studio, de la Național se conturează  o lume a contrariilor, ce reunește concretețea vieții și iluzia visului. În scenă, lupta ocultă se desfășoară ca o furtună de arme și muniții, purtate de actorii bucureșteni. Se practică un joc de echipă, care solicită multiplu actorii în evoluțiile individuale, dar și în ciclica revenire colectivă. Unul din cele mai puternice personaje din dramaturgia shakespeariană – Shylock – este întrupat de Ion Caramitru, aflat la a doua importantă colaborare cu regizorul bulgar (după rolul Prospero din Furtuna). Acest meschin îndrăgostit cu patimă de bani este configurat solid și pregnant de Ion Caramitru, o prezneță scenică de mare rafinament. Actorul compune, cu suplețe, morga unei suficiențe pe care doar trecerea anilor și fatalitatea o pot înfrânge (magistrală înterpretarea live a songului „Halaila”) plasând eroul într-un veritabil impas tragic. Bunăoară, obsedat, înnebunit de durerea pierderii, Shlyock/Ion Caramitru nu mai vrea decât răzbunarea: bucata de carne (care-i aparținea în urma împrumutului). Apariția acestui erou indică apetitul financiar care copleșește societățile lumii actuale.

Shylock: / Ion Caramitru © Marius Donici & Florin Ghioca / TNB

Substanța tragică a discursului său este imediat ironizată, în contrapunct, de aparițiile pitorești ale junelui Tubal/Mihai Munteniță (cel care verifică la proces dacă apa/paharul e kosher). Cu o pezență scenică distinctă, Richard Bovnoczki compune personajul Antonio din cantităţi bine dozate, într-o permanentă complicitate cu partenerii de dialog.

Cuplurile de îndrăgostiți alternează candoarea cu senzualitatea și lansează interogații despre însăși esența amorului. Fluidă și luminoasă, Flavia Giurgiu reprezintă real profit pentru interpretarea rolului Jessica. I se alătură Ciprian Nicula, etalând inventivitate comică în abordarea partiturii/Lorenzo. Bassanio, în interpretarea lui Alexandru Potocean, este o apariție emblematică pentru iubirea înflăcărată, la prima vedere. Baletul iubirii pătimașe se preface în pantomimă comică – dirijată – așa cum, uneori, dragostea poate fi indusă. Ada Galeș portretizează – cu grație – o Porția ce plutește între frivolitate și naivitate, cu inflexiuni de ton și gest, într-o strașnică poftă de viață/joc. Permanent secondată de Nerissa/Cosmina Olariu, actrița e într-o permanentă glisare, ba în postură de divă răsfățată în ținute à la Victoria’s Secret, ba în dottoresa ad-hoc, ce străbate în viteză, pe furiș, tratate de drept, înfruntând de la microfon masele agitate, avide de răzbunare (într-o posibilă șarjă comică #metoo). Ca și în cazul lui Antonio, sexualitatea ei e motiv de dispute (refuză pețitorii – o lungă pleiadă, doldora de șarje parodice: mauri cu accent unguresc, nepotul ducelui de Saxa pare o copie a unui președinte de sorginte germanică) scuzându-se că nu este pregătită, înflăcârând imaginația privitorilor.

Ada Galeș & Alexandru Potocean © Marius Donici & Florin Ghioca /TNB

Grupurile compacte, în ținute «all black», înnecate în fumul țigărilor ocultează reflecția despre „justiția oarbă”. Așadar, la atâtea secole distanțe de la apariția acestui text, avem parte de răzbunare, de dragoste, de ură, avem parte de emoții simple care ne pun în mișcare, de aceea Shakespeare rămâne „contemporanul nostru”. Lumea de pe scenă mustește de vitalitate, colcăind de patimi și uneltiri, întocmai ca în lumea descrisă de marele Brit, grupările conduse de Graziano/Silviu Mircescu, Salarino/Florin Călbăjos sunt cu greu potolite de aparițiile apaticului Doge/Mihai Calotă. Doar conturul sonor (Ilustrație muzicală: Alexander Morfov) și mișcarea scenică (Coregrafie: Inga Krasovska) divulgă, din când în când, distanțarea regizorală.

Ion Caramitru & Richard Bovnoczki © Marius Donici/TNB

Toate elementele componente se întrec în a face palpabilă imaginea unei lumi clocotind de pasiuni și pulsiuni, în care îndrăgostiții adevărați ajung cu greu la iubire, iar paleta emoțiilor e largă: invidie, gelozie, încredere, iubire, bani, rasism și frumusețe. Lumea este nebună, așa cum și dragostea devine uneori. Realitatea e condiționată de un binom simplu, același din Renaștere până astăzi: pulsiunile instinctelor și (ambiguitatea) echilibrul rațiunii. Arta scenei nu poate rămâne departe de imaginea lumii pe care, după ponciful shakespearian, e numită să o oglindească. Neguțătorul din Veneția încă mai lansează dileme, sub falsa aparență a unei comedii, lăsând impresia că e o lejeră operetă, montarea de la Naționalul bucureștean invită la reflecție.

Mădălina Dumitrache

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent”.