Era un alt început de vară, promițător, cu zile lungi și stat pe-afară pe săturate. Ne aflam la granița dintre copilărie și preadolescență. Eu și colegii mei terminam clasa a IV-a, și, ca niciodată parcă, bucuria că ne așteaptă o vacanță mare, nu dovedea tristețea care ne încerca pe toți, fiindcă urma să ne luăm rămas bun de la Doamna noastră învățătoare, de la Tova, cum le spuneam pe-atunci noi, elevii, dăscălițelor, iar gândul că te miri pe mâinile cui o să încăpem din toamnă ne cam copleșea tuturor verticalitatea.
Rodicuța noastră dragă, o femeie extraordinar de frumoasă, pe care o iubesc și acum la fel ca și atunci, (vă pup tare și apăsat, frumoasă doamnă, iar dacă dintr-o întâmplare vă ajung ochii pe textul acesta, vreau să știți că pe mine m-ați amprentat într-un mare fel, pe viață – spun asta de câte ori am ocazia) o moldoveancă pur sânge, de care-mi era și mai drag când ne spunea „scoateți foarfișile”, „du-ti spală-ți mâinili”, sau alte regionalisme!
Nu mai spun când ne citea din „Amintirile” lui I. Creangă… simțeai că ești frate sau soră cu Nică și că stai lângă el pe prispa casei, atât de bine intona fiecare frază în dialect moldovenesc! Este o femeie care seamănă izbitor, în opinia mea cel puțin, cu celebra și îndrăgita Margareta Pâslaru, numai că ochii ei sunt căprui, nu sunt albaștri. Tova ne organiza niște excursii minunate, cânta cu noi cot la cot, în tren sau în autocar când mergeam în tabere (din clasa a V-a până în clasa a VIII-a nu am ratat nicio tabără), făcea niște serbări… spectacole! Bine, și avea cu cine… Cei care i-au intrat rapid sub piele, printre care și subsemnata, au avut norocul să-i guste inclusive dulceața. Da, da…! Ne invita la ea acasă, avea un dispozitiv cu care ne proiecta pe un perete din holul casei, diapozitive cu peisaje pe care ni le comenta în cel mai mic detaliu (era un lux pe-atunci), ne citea povești și ne servea cu dulceață și ceai, exact așa cum povestea I.L. Caragiale, că se întâmpla și pe vremea Domnului Goe. Asta era cea mai tare și mai șmecheră chestie, să mergi acasă la Tova și să mănânci dulceață din minibolurile de cristal – jumătăți de bulgăre perfect strălucitor. Unde mai pui la socoteală că fiul ei semăna atât de bine cu Daniel Iordăchioaie, (cireașa de pe tort a fost când ne-a spus că-i este nepot!!!), interpret de muzică ușoară în mare vogă, pe care-l ascultam în perioada aceea cu nesaț, la radio, la o emisiune pe care mă străduiam să n-o ratez, i se spunea, „Curierul Melodiilor”. Doamne, câte casete audio i-am distrus tatălui meu, pentru că înregistram peste piesele originale, muzica de la radio. Dar asta e o altă poveste.
Început de toamnă, început de clasa a V-a, început de crescut puful din pene în aripi noi!
Curioși, dar mai mult temători, ca puii noi ieșiți de sub cloșcă, dezorientați și rămași cumva ai nimănui, am aflat cu stupoare că tocmai clasa noastrăăăă, se va preda pe lângă limba engleză și limba rusă. Tocmai la noi, auzi! Când la mare fiță era și pe-atunci sa înveti germana, mai ales in zona noastră a Sibiului, pe noi aveau de gând să ne învețe “o limbă moartă”.
“Ce să și faci cu rusa?” ne agitam noi ca sifoanele, copii și părinți deopotrivă. Am vociferat în van, au venit părinții pe la direcțiune, dar degeaba, nimeni nu era de înduplecat. “Asta-i programa, ăsta-i oraru’!” Zdrazvuite Tavarisci, cu alte cuvinte.
Prima oră de limba rusă, prima impresie prindea contur și era una mai mult decât plăcută. Profesorul, un domn înalt cu părul alb, în jur de 50 de ani, elegant, se purta numai la costume gri și cămăși albe și nu-i lipsea nicicând indicatorul, un fel de băț arătător dintr-un lemn special, frumos lustruit și lăcuit, ca o croșetă uriașă, cu care tot lovea tabla, în dorința de a sublinia anumite noțiuni. Era un fel de Domnu Trandafir, acest domn profesor, căruia nu-i mai rețin numele, din păcate, pentru că nimeni nu-l striga pe nume, dar căruia nu i-am uitat porecla: Paganel! (știa asta și nu se supăra!)
Habar n-am de ce s-a pricopsit cu pseudonimul acesta, mai ales că multă vreme am crezut că așa-l cheamă, până când, o dată, l-am căutat la Cancelarie când am și aflat că nu acesta era de fapt numele domniei sale și nici al profei de fizică, Balena (scuzee!) Era ceva… de fapt cu totul altceva, fascinantă limba asta! O adevărată provocare, un alt alfabet cu alte semne, normal. Mie mi-a plăcut foarte mult… câțiva dintre noi ne-am învățat rapid cu literele rusești, iar pe mine, de exemplu, mă punea profesorul, să le verific temele colegilor.
Dar știți ce era cel mai neobișnuit și palpitant aspect, pentru mine, evident, la limba rusă? Ne puteam trimite bilețele între noi, scrise cu literele rusești, care citite nu erau altceva decât cuvinte în limba română. V-ați prins? Era foarte tare! Scriam toate tâmpeniile, inclusiv bancuri, glumițe sau lucruri nu tocmai lăudabile despre alți profesori… Sentimentul era bestial când ni le prindeau profesorii dar nu pricepeau nimic și nici nu-și băteau capu’ să descifreze bazaconiile noastre… Că doar nu eram niște icoane, am fost și noi copii, totuși. Până într-o zi în care vine dirigu’ la clasă, era profesor de sport (domnul Coca Petre, să-i fie țărâna ușoară), un om, pui de dac, care se desfășura pe o lungime de metri, lat în spate ca un zimbru și cu o palmă de baschetbalist de nu vă mai spun… dar cu ce suflet, cu ce suflet era înzestrat, cu mult mai mare decât era el, de-i dădea pe dinafară, ca laptele în fiert! Când așeza o data fața de masa de la catedră, cu palma, se făcea în clasă liniște mormânt.
Așa a fost și în după-masa aceea, când într-o pauză în clasa noastră ni s-au aliniat tuturor chakrele, fără nicio eroare, ca la un semn, imediat ce dirigu’ a netezit fața de masa de la catedră cu o palmă, iar din cealaltă făcută pumn, prăvălește pe ea, niște bucăți mototolite de hârtie ruptă de la mijlocul vreunui caiet, știți ce zic, bilețele… Noa! “A cui este scrisul ăsta?”pica întrebarea, ca un trăznet în liniștea clasei, în care ni se auzeau ba respirațiile unora, ba cum ne trăgeam nasurile, alții. Doamne dă, să nu fie al meu”, îmi ziceam! Numa’ că al meu era… “Citește!”, zice. “Păi e pe rusă”, murmur, eu. “Citește pe rusă!”
Știți ce înseamnă o secundă pentru un sportiv de performanță? Fix așa însemnau și pentru mine atunci secundele, când deodată intră în clasă Paganel, că pentru mine el a fost atunci, trimisul lui Dumnezeu pe pământ, pentru mântuirea mea. E groasă treaba, îmi ziceam…ce-oi mai fi scris acolo nici nu mai știam, fiindcă la câte bilețele de genul am lansat în eter, era greu să le mai țin socoteala, dar ceva înțelept, cu siguranță, nu am scris! Le ia Paganel de pe masă, ochi în ochi cu dirigintele, apoi foarte serios le citește și dintr-o data începe să râdă în hohote (liber la imaginație) și noi în spirit de turmă am cutezat la hăhăit, doar eram pionieri cutezători ai patriei, adică, colegii mai exact, că eu și cu dirigu’ nu ne-am activat nici măcar timid colțurile gurii în sus, a zâmbet. Noi aveam amândoi acea privire tâmpă, care nu se dădea nicicum dusă de pe fețele noastre.
“Ce-i așa de amuzant?, îl întreabă dirigu’ pe prof. “Mie mi le-a dat doamna de fizică, cu mențiunea că ea nu-i balenă și nici altele nu-i… “Păi, aici sunt niște versuri” îi răspunde Paganel. “Versuri?!???” hop și eu, mirata miratelor, știind clar că orice puteam să fi scris acolo, numai versuri, nu! Da, Monica, versurile de la Без меня (Bez menya, însemnând, Fără mine) ale Allei Pugaciova, pe care te-am rugat să le înveți ca să le cânți la concursul care va avea loc între școlile generale, unde noi vom reprezenta școala noastră, printr-un program în limba rusă! Șah-mat la regină cu alte cuvine, unde eu eram Regina Bilețelelor.
Vedeți, asta înseamnă să fii, mafiot, adică profesor, dascăl, psiholog, sau cum vreți voi să-i spuneți, dragii mei. Apoi credeț că m-am mai putut eu eschiva că nu cânt în rusește, sau că nu o sa fiu în stare să învăț dumnezeiește versurile? Oh, Doamne! aș fi învățat și în mandarină, aș fi cântat și dansat atunci și pe loc chiar și pe muzia de la Telejurnal dacă mi s-ar fi cerut, fără probleme și cu toată plăcerea, numai să treacă de la mine încercarea aia! Nu s-a mai discutat nimic despre toată tărâșenia, s-a acceptat cumva tacit “înțelegerea”, de către toți participanții implicați în belea.
La următoarele ore de limba rusă, răsuna în difuzoare Alla Pugaciova, fiindcă venea Paganel cu discurile de vinil și cu pick-up ul să repetăm, iar eu aveam datoria să cânt iar și iar… Era una din pedepsele mele preferate de fapt, cântatul, pe care mi-o ispășeam cu maximă plăcere. Bineînțeles că am participat la concurs și am cântat fără greșeală după negativ. Din primul rând, îmi ținea isonul mulțumit, Paganel, cu ritmul bătut sacadat, din palme. Cred că eram în clasa a VII-a, dacă nu mă înșel… Nu am câștigat locul I, fiindcă eram singura școală din municipiu, în care se mai preda rusa, nimeni nu pricepea nimic în afară de mine și de Paganel, dar un merituos loc III tot am luat.
Mulțumesc pentru această lecție, pe care mi-ați așezat-o la temelia mea de om, stimate domnule profesor!
Am pus aici doar refrenul acestui minunat cântec și traducerea lui în limba engleză, spre dulce aducere aminte și chiar dacă nu este tradus în cea mai corectă formă, esența mesajului este toată acolo! Nu mai știu să citesc în rusă, din păcate… îmi lipsesc și bilețelele și scrisorelele, dar mai știu și acum o poezie și o mare parte din versurile cântecului… Sîc!
Без меня тебе, любимый мой,
Земля мала, как остров!
Без меня тебе, любимый мой,
Лететь с одним крылом!
Ты ищи себя, любимый мой,
Хоть это так непросто!
Ты найдёшь себя, любимый мой.
И мы ещё споём!
Without me, my love,
The earth is very small, like an Island.
Without me, my love,
It’s like to fly with one wing!
Look after yourself, my love.
It’s not so simple to wish…
Find yourself, my love.
And we will singing, still!
Citiți și Fă-ți un bine, alege-te pe tine…
