Sigur că frumusețea e o acuzație – și la adresa Ta care ai creat-o, și la adresa mea care o simt. Fiindcă, la cum arată lumea, la ce cantități de rău există în ea, de ce a fost nevoie să o complici injectând deopotrivă atâtea cantități de frumusețe? De ce nu ne-ai lăsat opțiunea simplă & igienică de a o putea detesta fără rest, fără complicații, fără nuanțe? De ce a fost nevoie să existe atâta frumusețe într-o lume în care există atâta sinucidere? Simpla posibilitate a frumuseții într-o astfel de lume e acuzația cea mai dură împotriva Ta.

Și, prin ricoșeu, e acuzația cea mai dură împotriva noastră: cu ce drept poate specia asta capabilă de atâta rău să resimtă atâta frumusețe? Cum de ne îngăduim dreptul moral de a simți frumusețea în vreme ce ne bălăcim în atâta sânge?

Iar faptul că poezia ne ține nervul reactiv la frumusețe – firește că-i cea mai dură acuzație împotriva ei.

Și, de fapt, e chiar mai rău de atât: poezia însăși e Acuzația.

(Radu Vancu – fragment dintr-un volum în curs de apariție)

Frumusețe și Acuzație, iar la mijloc, din nou, așezată ea, Poezia. Fatalmente sacrificată pentru a ilumina. Să răspundă Ea întrebărilor care vin în cascadă, învolburate și reci, perfect raționale. Să caute soluții existențiale, să elibereze conștiința, eventual să salveze Ființa încorsetată în stări emoționale contradictorii, percepții sensibile și gânduri rezonante cu Acuzația sau cu Frumusețea, două concepte ce nu pot avea nicicând un punct comun, unul de la care să pornim vreodată un demers contemplativ.

Starea de nemulțumire, veșnica noastră stare de neîmpăcare cu o realitate pe care, s-ar părea din textul poematico-filozofic pe care tocmai îl citesc, Eul (spun „eul”, pentru că vocea se face auzită într-un monolog adresat unui „tu” pe care îl intuim, iar în partea a doua a textului, autorul îl precizează a fi „Tu”, divinitatea) nu o poate accepta, pusă în balanța imaginară, perfect echilibrată, frumusețe-acuzație…

SIGUR CĂ FRUMUSEȚEA E O ACUZAȚIE –
Senzația nu este volatilă, nu ne înalță în sfere luminoase, ci, mai degrabă nu-și mai poate deschide aripile de zbor și planarea este, desigur, coborâtoare în dezolare. Sentimentul este acut.

Dacă orice cuvânt are capacitatea mitică de a-și exprima sensurile, atunci „frumusețea” ar trebui să deschidă în mentalul nostru câmpuri imagistice de culoare, parfum și armonie, cărora sufletul să le confere acea strălucire în sensul dat de Ralph Waldo Emerson, referindu-se la eternul Unu – el, sufletul. Dar textul discursiv se află într-un punct acablant, sfâșietor :„Sigur că frumusețea e o acuzație”. Prin urmare, în demersul său argumentativ, pentru ideea de asumare și responsabilizare a conștiinței umane, autorul Radu Vancu transfigurează frumusețea, care nu mai este o reprezentare a echilibrelor sau a armoniilor de orice natură, ci este „o acuzație”, deci o învinuire a cuiva, neprecizat, dar sigur din partea celui creat, față de Creatorul însuși.

Cel creat, el, Omul – pe de o parte și Creatorul său – pe de altă parte și ruptura dintre ei, ce pare a fi irecuperabilă ar putea da acel fior de trezire. Se deschid încetul cu încetul trepte coborâtoare într-un labirint al senzațiilor, care așadar nu urcă, ci agonizează în sentimente confuze încă. Gândirea umană nu mai este consubstanțială gândirii divine, de esență romantică, Omul și Creatorul său nu mai sunt în armonie, ci, dezolant, în dizarmonie.

Și, de această dată, nu poezia este în poziție centrală, ci însuși „eul”, care, și el, resimte acuzația eterică, sugerând cumva, ambiguu, nedreptatea, ceea ce îl întoarce și pe el împotriva Creatorului. Tatăl și fiul, Dumnezeu și Omul și între ei nedreptatea, adică ruptura.
RĂUL DIN LUME
„Răul din lume”… Urmează fluxul năucitor al întrebărilor retorice, de factură postmodernă : „de ce”-uri construite în fond pe dualități evidente ale lumii noastre, trepte întunecate ce nu mai găsesc ieșirea spre lumină :

1. Răul acoperă frumusețea:
„…LA CE CANTITĂȚI DE RĂU EXISTĂ ÎN EA, DE CE A FOST NEVOIE SĂ O COMPLICI INJECTÂND DEOPOTRIVĂ ATÂTEA CANTITĂȚI DE FRUMUSEȚE?”

2. Simplitatea este întunecată de complicații,
„ DE CE NU NE-AI LĂSAT OPȚIUNEA SIMPLĂ & IGIENICĂ DE A O PUTEA DETESTA FĂRĂ REST, FĂRĂ COMPLICAȚII, FĂRĂ NUANȚE?”

3. Frumusețea vieții poate fi curmată de păcate înalte, precum sinuciderea.
„DE CE A FOST NEVOIE SĂ EXISTE ATÂTA FRUMUSEȚE ÎNTR-O LUME ÎN CARE EXISTĂ ATÂTA SINUCIDERE?”

Demersul argumentativ culminează cu ideea că Divinitatea punând frumusețea in existent, face imposibilă existența – deci inexistentul nu aparține existentului…” Frumusețea este posibilă, viața, fericirea, iubirea, armonia, tot ceea ce înseamnă „existență” se destramă. Starea de disoluție a unei lumi absurde exacerbează sentimentul înspre un pesimism existențialist.

Este momentul asumărilor. Eul devine „noi”, cu sentimentul apartenenței la umanitatea în Întregul ei, percepută, prin translatarea acuzației, „vinovată” de a avea resurse afective să simtă, să trăiască „atâta frumusețe”. Pentru că, da ! Dumnezeu a „presărat” peste noi frumusețea și, se pare, ne-a configurat structura aptă de a o recepta, cuprinde, înțelege, ca o vibrație a emoției ce pulsează în suflet.

Dacă Dumnezeu ne-a dat capacitatea de a simți, construindu-ne sensibili emoțional și puternici rațional, „cu ce drept poate specia asta capabilă de atâta rău să resimtă atâta frumusețe ?”

Autorul Radu Vancu scrie un text centrat pe subiectul cunoașterii și are la îndemână hiperbola și, în general, toate mijloacele poetice (simbolul, metafora, sinecdoca, interogația), într-o argumentație/ demonstrație rațională, pentru a-și exprima ideile și a transmite mesajul său de trezire a conștiinței. Chiar dacă, în demersul său, trebuie să „sacrifice” Poezia, poate singurul spațiu compensatoriu (Ioana Em. Petrescu) al sufletului în lumea noastră frumoasă, dar dizolvată în ambiguități, confuzii și contradicții dihotomice.

Citiți și Utopia ta a fost inima mea…