Credința înseamnă bucurie. Adică, cum? Așe! Să fii vesel când lacrimile îți inundă sufletul. Luminos când realizezi că nu ai alternative de-a te salva. Mulțumit când nu mai vezi fărâme de bunătate. Voios când obișnuiții profită de tine. Euforic când n-ai niciun motiv să visezi, dar o faci cu încăpățânare. Încântat de lucrurile cele mai banale care trec drept indiferente. Bine dispus de miresmele care te înconjoară, dar nu există nici urmă de drogherie în jur. Desfătat de iubire. Deci, credința este o formă de bucurie, nu de naivitate, prostie, parvenire, pragmatism, fanatism, lipsă de alternative. Prin urmare, mai bine să fiu bucuros, decât altfel. Definitiv.

-Dzăăă! Făcu el, enervant.

-Ce spui? Repetă cu o grimasă ce semnala o ușoară desconsiderare. Iar îl apucă? Gândea iritată, dar mai bine să nu-l provoace. Din când în când avea momente ciudate în care spunea enormități. Trecea peste și-și revenea. Uneori. Dar nu definitiv.

-Dzăăă. Mi-am dat seama în cele din urmă…

-Că te iubești? îl întrerupse imediat, știind povestea. Ca să te iubesc pe tine, trebuie să mă ador în primul rând pe mine. O irita asemenea abordare. O copilărie. Ca să îi ignore privirea și-a făcut de lucru cu o oglindă și își aranja buzele cu un ruj rubiniu. Îi venea bine contrastrul cu tenul palid, nasul mic, ochii mari. Își zâmbea, dacă n-o făcea chiar atunci altcineva simțise nevoia să i se confirme starea de bine.

-Nu. Mi-e foame. Îmi încălzești orezul din frigider? Te rog. Bătuse la sfârșit din palme ca un copil mic care se bucură că primește o jucărie în dar.

-Mi-e lene. N-am chef de asta.

-De orez?

-Dzăăă… fusese imitat.

Iarba nu crește, oamenii sunt confuzi ori nevrotici. Luni. Golescu se gândi să facă o introspecție a zilelor, lunilor, anilor. Ce motiv avusese? Doar nu căuta să își vândă scrierile, poate numai să povestească dezinteresat, nu urmărea nimic, adică să rupă un zâmbet anonim. Prin urmare, o făcea în zadar. Anacronic. În lumea în care nu se citește aproape nimic, cum s-ajungă a câștiga ceva din scrisul de luni. Prima zi este cea mai urâtă perioadă de adaptare la societate. Un clișeu răspândit pretutindeni. De ce? Tocurile merg în viteză aiurea, fardurile nu prind atât de bine, cravatele sunt mult prea strânse, blugii se rup, distracția-i gata, kaput. Dar nu sfârșită pentru totdeauna, ci terminată până la următorul weekend. Na. Ne programăm greșit. Lunea nu ne îndrăgostim. Amânăm orice afectivitate. Poate bârfim ce am făcut în restul săptămânii și nimic mai mult. Începutul este greu ca o piatră care ne stă legată de picioare și pe care trebuie să o tragem după noi îngroziți de fiarele din urma noastră care încearcă să ne prindă și să ne pape sufletul. Lunea e nasoală zic toți idioții, dacă nu explicit, cel puțin inconștient. Și Golescu s-a pus să bagatelizeze detractorii respectivei zile nu lunea, ci marțea care tocmai a trecut. Deci miercurea se inițiază cu gândul la vineri. Sfânta vineri. Clipa în care lunea moare cu desăvârșire. Nu vi se pare absurd? Când tot ce este mai frumos începe cu o privire aruncată întâmplător, viziune care țintește o persoană sublimă? O catedrală. De ce să urâm o zi din săptămână fiindcă avem chef să dormităm mai mult? După ce murim facem nani continuu. De ce să disprețuim un timp fiindcă nu mai ne distrăm cu cine ni se năzare? E imposibil și improbabil să fim gâdilați fără oprire, devenim imuni, triști de-a dreptul că nu mai reacționăm pozitiv. Prin urmare, lunea este cea mai fructuoasă zi din săptămână, datorită ei învățăm să iubim totul prin negație, adică tot ceea ce nu este tocmai luni, raportându-ne la luni. Vă dați seama ce nasol ar fi să nu existe această zi! Nu cred că înțelegeți foarte mult, dar imaginați-vă universul fără început. Nici măcar n-am fi putut boteza o perioadă convențională. Omul nu ar fi existat. La început a fost cuvântul, spun scrierile sfinte. Corect. Dar și mai corect este: la început a fost luni!

-Dar eu l-am gătit. Știu că și ție ți-e foame. Ai putea să îl pui câteva minute în cuptor. Nu este dificil.

-Se arde, nu am de gând să-ți bați joc apoi, ori să mă inhib.

-Păi vezi de ce trebuie să mă iubesc pe mine la început? Ar fi nasol dacă m-aș supăra. Ai udat mușcata? Mușcata era unica plantă din apartament pe care o țineau pe balcon. Și rămăsese în sarcina ei să o îngrijească. El o plivea, curăța de frunze ofilite sau de flori veștede.

-Cauți motive de ceartă? Se întrebă în surdină. Apoi și-a adus aminte că nu a mai ieșit de mult timp pe balcon. Să fi trecut o săptămână sau două. O temere i se vârî în minte. Uită imediat de mușcată. Știa ce îi trebuie. S-a dat la el și l-a determinat să facă dragoste. A mușcat momeala imediat.

Marți. Golescu realiză pentru prima dată în viață că acea zi nu există, și este transformată de oamenii conformiști într-o butadă adevărată. Cum să supraviețuiești unei zile interzise sau iritante? Imposibil. Dar bipezii fac orice ca să trăiască mai departe și să demonstreze că au dreptate. Adică, spun: marția există, iubirea este infinită, luna este un capriciu, soarele este esențial, păsăricile zboară în capul bărbaților zvâcnind mereu dacă n-ar fi potolite tocmai de alte femei invidioase, prin urmare, marția nu există. Este un vid în săptămână. Care trebui umplut cu reziduuri. Totuși, numărăm în fiecare lună până la șapte. Golescu se întreba de ce? Mai puținul ce are? Sau optul, simboul infinitului care se odihnește. Să vie perioada în care nu există marți! Imaginea desfătării sau bucuriei. De ce să ne-nchinăm la toți și la marți? Absurd.

-Doamne Dumnezeule, răcni Golescu la un moment dat. Anna hai să vezi. Mușcata a înflorit și îi merge superb! Hai să te pup. Felicitări.

-Mersi. Plictisită și zâmbind pe la colțul buzelor, dar își întoarse capul într-o parte. Proști mai sunt bărbații! Doar cumpărase alta pe care o mutase în ghiveci și n-o recunoscuse că-i diferită. Avusese noroc că nu s-au terminat ofertele. Unii trăiesc numai în amăgiri și văd realitatea pe care și-o imaginează. Bine că n-a prins-o. S-ar fi supărat și iar ar fi trebuit să-l îmbuneze. Datorie.

Miercuri. Ziua nehotărâtă, apropiată de mijloc, timpul în care nu că nu se întâmplă nimic, ci apar accidentele. Îți dai cu stângul în altul, s-a potolit lumina deplină și au apărut stelele care să nu strălucească nebăgate în seamă au capturat planete, întregul cântă, dinozaurii mor de frig și inaniție, romanța transformă omul într-un fel de androgin limitat. Palme și niciun dram de superstiții. Ce poți face când ai norocul să primești ghinion? Cucu. Mergi mai departe ca ființă aproape perfectă, unică, adică spus simplu, anonimă. Doar este miercuri și prostia este pretutindenea virală. Se îmbolnăvise. Nu există anticorpi. Cum să scape de imperfecțiune, de erorile elementare? se întreba Golescu. Imposibil. Doar nu lumina mai mult decât o baterie de telefon. Se înroșise tăcând. Miercurea deciziilor false.

-Ne cumpărăm un cățel? De apartament? Întrebă ea dorind să existe și mișcare haotică în casă. Toată ziua făcea curățenie. Adică aproape de fiecare dată când firma de întreținere nu-și trimitea angajații fiindcă rămânea cu ochii în soare, adică fără ei din cauza salariilor de mizerie cu care îi remunera. S-au plâns. Uneori au contractat și o femeie de serviciu dar au prins-o dormind de mai multe ori în loc să lucreze. Sau vorbind în străinătate de la telefonul fix. Forma ca proasta ultimul număr din memorie și îi suna pe ei, chinuindu-se în italiană să ceară a vorbi cu fiul ei. La început s-au distrat. Însă după o duzină de apeluri și revelații de somnambulism au conceriat-o.

-Mda, crezi că asta ne lipsește?

-Da. Tare mult mi-aș dori. Detensionează psihicul. Am citit că oamenii cu animale în casă au o viață mai puțin stresantă și trăiesc mai mult.

-Te cred. Dar unde să-l ținem? Privea în jur sufrageria spațioasă, canapele de piele, lampadarele cu sticlă prețioasă de Murano, bucătăria oglindă, dormitorul cu saltea de apă pe care o schimbau la fiecare doi ani, ușile de lemn masiv lăcuite mat, finuț, nezgâriate. Se înfioră. Și plimbările matinale. Cutia cu nisip. Balele alunecoase? Lătratul obscur. L-ar putea castra încă de la început. Indiferent de sex.

-Pe balcon!

Joia este clipa universală păcii. Probabil că și Moise a despărțit apele tot în această zi. Timpul în care te împaci cu tine și realizezi că fricile sunt trecătoare, dracul este auriu de vreme ce nu există, simbolul relelor dispare ca un fum rece care este înroșit numai de superstițioși. Joia este cea mai faină zi din an, comenta în gânduri Golescu. De ce? Păi, chiar dacă realizezi că ești deziubit nu răspunzi cu aceeași monedă. De ce să pună egoismul în același taler cu afectele? De ce să despartă adevărul de eludarea faptelor? Doar este joi și oamenii rămân aceeași noi ce nu se transformă-n patrupede. Liniște. Împăcare cu sine. Avuare a frumosului din jur pe care l-ai ignorat mereu și tinzi să-l valorizezi. Ca și cum ai vedea pentru prima dată culorile. Este tare joia când aproape că simți că ești liber de obligații. Nu mai trebuie să disprețuiești impostorii. Mare lucru!

-De ce nu adoptăm mai bine un copil? atacă verbal Golescu pe tema reluată a patrupedului cumpărat folosind un timbru grav. Vorbea, de regulă, pițigăiat și își pieptăna părul lung, tuns retro destul de des. Tocmai au rezervat o masă în oraș la care aveau mai mulți invitați, foști colegi de facultate. Simțeau nevoia să evadeze din spațiu.

-Iar începi? Te trezești tu să îi dai sân? Ori să îl scoți de la grădiniță, școală?

-Nu. Avem bani.

-Nici vorbă. Ți se pare. Nu vezi că abia ne descurcăm de pe o lună la alta? Și pentru concedii trebuie să strângem cureaua.

-Din cauza ta. Exotisme scumpe. În Europa nu îți mai place. O ador.

-Am văzut tot. Plicticos.

-Hai să luăm și un cățel și un bebe. Neutru sau timid.

-He, he, he… făcu ea și îl ispiti ca să schimbe vorba. Schimbăm mobila din dormitor. Parcă nu știi. Prostuț mic. Hai…

Vineri. Ce este mai mult decât relaxare? Nimic. Dar nu se vorbește despre o detașare fățișă. Doamne ferește! Cum o fi voia lui Alah! Precum Buda decide. Totemuri împrăștiate ca semințele peste pământ. Proștii sunt cei mai autentici indivizi care nu știu de glumă și iau în serios orice li se spune. Adică-s desăvârșiți în turmă. Tragic este când se consideră cu drame și ironii neînțelese originali. Reluând ideea inițială, deci, vinerea înseamnă naștere și renaștere, pentru bărbați cu una sau mai multe, pentru femei cu mai mulți sau același. Apare incomensurabil plictisul. De ce mă iubesc mai mulți sau mai multe și nu doar unul. Viceversa. Dilemă comunitară răspândită în reguli impuse peste umeraș, simboluri când sacre, când profane. Proștii decid orice, dar nu vinerea. În aceste clipe apar viața și mântuirea, zâmbetul, doar poverile sunt aruncate de pe umeri cu scuturare. Te înfiori că ești liber să respiri cum ți se năzare și nu ai superiori evaluați cu amprente de intenționalitate. Mai mult sau mai puțin isteți. Vinerea se renunță la orice frică, temere elementară. Primești libertatea de a face orice. Dar ce faci? Săvârșești ceea ce propria rațiune descătușează cumva isteric! Nimic mai mult sau mai puțin nevrotic. Iubești viața. Întrebarea care se pune este a cui? Mister. Recunoașterea nu există, este vineri!Vineri. Ce este mai mult decât relaxare? Nimic. Dar nu se vorbește despre o detașare fățișă. Doamne ferește! Cum o fi voia lui Alah! Precum Buda decide. Totemuri împrăștiate ca semințele amestecate cu pământ. Proștii sunt cei mai autentici indivizi care nu știu de glumă și iau în serios orice li se spune. Adică-s desăvârșiții din turmă. Tragic este când se consideră cu drame și ironii neînțelese că-s originali.

Reluând ideea inițială, deci, vinerea înseamnă naștere și renaștere, pentru bărbați cu una sau mai multe, pentru femei cu mai mulți sau același. Apare incomensurabil plictisul. De ce mă iubesc mai mulți sau mai multe și nu doar unul. Viceversa. Dilemă comunitară răspândită în reguli impuse peste umeraș, simboluri când sacre, când profane. Proștii decid orice, dar nu vinerea. În aceste clipe apar viața și mântuirea, zâmbetul, doar poverile sunt aruncate de pe umeri cu scuturare. Te înfiori că ești liber să respiri cum ți se năzare și nu ai superiori evaluați cu amprente de intenționalitate. Mai mult sau mai puțin isteți. Vinerea se renunță la orice frică, temere elementară. Primești libertatea de a face orice. Dar ce faci? Săvârșești ceea ce propria rațiune descătușează cumva isteric! Nimic mai mult sau mai puțin nevrotic. Iubești viața. Întrebarea care se pune este a cui? Mister. Recunoașterea nu există vineri!

-Am făcut-o! Spusese Golescu rânjind ca și cum ar fi câștigat la loto potul cel mare.

-Ce?

-Uite.

-Vai! Minunăție. De acum dormi tu pe balcon.

-Bine. Era vară și cald. De mult i se pusese pata să doarmă pe terasă dar n-avusese curajul să facă așa ceva. Ar fi fost interpretat aiurea că nu o mai iubește. Și dramele cu reproșuri s-ar fi ținut lanț. Evadarea a durat câteva zile. Apoi s-au inversat rolurile.

Sâmbăta este totală, diferită ori suavă, incitantă și banală. Până la urmă se numește altfel. Disperare. Căuta să reacționeze urmând ideea filosofică a unei existențe exemplare. Adică, să răspundă diferit la provocările vieții. Sâmbăta oamenii deraiază, nebuni să își facă de cap. Nu Golescu. De ar fi fost gunoier ar fi iubit mizeria colectată și ar fi strâns-o la piept cu drag. Nu ar fi urinat niciodată peste o grădină de flori. De ar fi fost politician nu ar fi poluat lumea cu propria necesitate sau avariție cretină și momentană. Mai degrabă din altruism ar lucra numai pentru ca întregul să o ducă mai bine. De ar fi fost bărbat ar fi fost empatic și candid cu toate femeile. Le-ar fi îndrăgit mult mai mult pe cele urâte, bătrâne, fără dinți în gură, însingurate, nu doar genul considerat frumos. De ce este sâmbăta disperare? Fiindcă oamenii uită de existența exemplară și consumă îndeosebi ceea ce nu au sau își invidiază cu nesaț amicii. Sunt disperați să se distreze uitând că excitația are prețul negativ, deprimant, depresiv. Golescu prețuia sâmbăta fiindcă era o zi de lucru normală, nu era nimic inedit în cotidian. Muncea de unul singur. Existența exemplară. Dădea din umeri. N-au decât să râdă ceilalți. Unii confundă toate zilele și zic că-i sâmbătă continuu. Măcar era diferit.

-Dzăăă! Experimentă într-o doară.

-Ce spui? Desconsiderare.

-Iar începi? Iritare.

-Dzăăă. Mi-am dat seama…

-Oare?

-Da. Oamenii se urăsc pe ei înșiși, de aia nu-s în stare să mai iubească pe altcineva! Ura începe cu sine și se perpetuează.

Duminică cățelul de pe balcon a scheunat mult timp. Era închis acolo și părea că nu îi prea place. Tot căutând companie a reușit să răstoarne mușcata aproape ofilită. Îi mirosea rădăcinile dând din coadă. Apoi iar a plâns în felul lui. Societatea modernă.

Pe Regis Roman îl găsiți și aici. 

Citiți și Cât despre dragoste….