Pe 3 iunie 1922 se stingea la Agapia, DUILIU ZAMFIRESCU (originar din județul Vrancea) , unul dintre scriitorii români importanți. Se născuse în anul 1858 și fusese o perioadă în diplomație, după ce activase în profesiuni juridice. Pe fond, Zamfirescu a rămas un aristocrat (adesea acuzat de unii de snobism), un boier cu nostalgia clasei sale, fire domoală, echilibrată, iubitoare de confort și lungi reverii. Căsătorit, tată a trei copii, amator de voiajuri exotice, dotat cu o capacitate de observație ieșită din comun, el rămâne în istoria literaturii române, prin prozele din așa-numitul “Ciclu al Comăneștenilor”, din care se distinge în mod special “Tănase Scatiu”, satiră necruțătoare la adresa noilor parveniți , care încercau să concureze boierimea tradițională. Fără a fi un stilist strălucit, Zamfirescu a recreat o atmosferă de incontestabilă poezie, aceea a lumii vechi, pe cale de a sucomba, sub asaltul energic al prostului gust arendășesc.
Tănase Scatiu este un personaj de o actualitate tulburătoare, un monstru de egoism și un barometru al succesului garantat, în orice societate ale cărei valori predominante sunt acelea bazate pe forță financiară și oroare de sensibilitate. În limbajul zilelor noastre Scatiu ar fi analfabetul funcțional cu reflexe șirete de mitocan, echipat perfect pentru arta parvenirii. Urmaș al lui Dinu Păturică, el știe că fiecare om are câte un punct vulnerabil și drept urmare va căuta (grație instinctelor sale înnăscute de copoi) să le descopere, cu scopul de a ajunge cât mai repede în clasa superioară a domnilor, a bărbaților temuți, care învârt pe degete politichia românească. Prin contrast, figura boierului Dinu Murguleț (urmașul aristocraticului neam al Comăneștenilor), pare luminată de o aură blândă, înțelegătoare și nu putem nega că prozatorul nu-și poate domoli cu niciun chip, admirația pentru el și disprețul pentru Scatiu, ale cărui defecte sunt îngroșate la maximum, ca într-o amplă compoziție pamfletară. Pornind de la aceste stridențe estetice, am putea trage rapid concluzia în conformitate cu care, opera zamfiresciană ar fi una ratată ca semnificație, însă nu acesta este adevărul.
Sensibilitatea lui Duiliu Zamfirescu pentru crepusculul boierimii cuprindea multă poezie, care este lesne detectabilă în acest ciclu romanesc, fiind însă dozată cu inteligență în proporții mici, picturalitatea intensă, de excelentă impresie, fiind asigurată.
Microromanele din roman (povestea de dragoste dintre Matei și Sașa, sau amintirea iubirii adolescentine dintre Tincuța și Mihai) sunt pictate cu un remarcabil talent portretistic și de atmosferă, amintind de pânzele rafaeliților, dar trăiește în aceste pagini și un nebulos sentiment care amintește de unele romane rusești, în ceea ce au acestea mai delicat și mai intens.
Rafinamentul stilistic al acestor fragmente seamănă cu o muzică de harfă și protagoniștii sunt antrenați într-un fel de joc misterios al luminilor și umbrelor care se privesc, se caută și în cele din urmă interferează, cu o discreție absolută. Sentimentalismul dulceag este evitat cu măiestrie, pentru că prozatorul deține pe deplin secretul dozajului gesturilor, astfel încât, melodia cuvintelor să fie una cu adevărat desăvîrșită. O muzică perfectă pentru delectarea sufletelor alese, nutrite cu nestemate ale artei și culturii de cea mai bună calitate. Și pentru Dinu Murguleț există o muzică specială, una a unui recviem discret și copleșitor, cu vagi ecouri wagneriene, dar pe care Duiliu Zamfirescu se pricepe de minune să o gestioneze artistic, demonstrând gust ales și simț al proporțiilor. Prin contrast, Tănase Scatiu reprezintă prostul gust însuși, dublat de accente comportamentale nelipsite de cruzime. Tănase este vlăstarul unui vătaf cu talent nativ într-ale fluieratului (de unde cognomenul de “Scatiu”), numele său real fiind Sotirescu.
Mama sa este o ființă rudimentară, vicleană, înzestrată cu ambiția parvenirii și care speră ca prin intermediul unei posibile ascensiuni a fiului ei, să-și răzbune toate frustrările familiale din trecut. Tănase o iubește necondiționat, dar bădărănia lui înnăscută îl împiedică a avea față de ea manifestări echivalente cu sensibilitatea. De aceea, aproape orice dialog dintre cei doi, provoacă în egală măsură o senzație de dezgust și de grotesc. Comăneștenii l-au avut ca slugă pe tatăl lui Scatiu, dar vremurile s-au schimbat radical și mândra familie aristocratică (din rândurile căreia ieșiseră figuri implicate în luptele politice, sau slujiseră intereselor țării, cu reală dăruire) nu mai supraviețuiește decât simbolic, cu un Dinu Murguleț aflat în succesive dificultăți financiare, demn, dar aflat sub spectrul ruinei. Scatiu reprezintă viitorul, forța financiară, șansa unei reuniuni simbolico-istorice, între un neam vechi și eminent (dar aproape falimentar social) și altul lipsit de ornamentele numelui glorios, însă viguros prin pragmatism și valorificarea unui context social favorabil. Miza uniunii este reprezentată de către Tincuța Comăneșteanu, fina și interiorizata fiică a lui Dinu Murguleț, viitoarea soție a lui Tănase Scatiu.
Nu se poate imagina uniune mai nepotrivită între doi oameni, diferențele de educație și temperament dintre ei, fiind maxime. Murguleț realizează că a-și da fiica după Tănase Scatiu, echivalează nu numai cu un compromis, ci- ilustrează o adevărată recunoaștere a eșecului istoric al familiei sale. Lupta care se duce în sufletul lui Dinu Murguleț este reală, dar în egală măsură, presiunea realității este tot mai puternică. Tincuța va deveni soția mitocanului Scatiu, căsnicia celor doi (deși binecuvântată cu nașterea unei fetițe) fiind un lung șir de asperități și episoade penibile, datorate în principal firii rudimentare a soțului. Scatiu este în realitate complexat de finețea și demnitatea Tincuței, încercând să compenseze acest sentiment prin accentuarea priceperii sale în sfera generării de profit bănesc, prin contrast cu lipsa de simț practic al consoartei. Tănase Scatiu este susținut în permanență de către mama sa, bătrâna Profira, pe care însă alcoolismul o va transforma treptat, într-o prezență greu suportabilă pentru familie și pentru cei din jur.
Soția lui Scatiu va descoperi în timp cât de cinic și de inuman este bărbatul ei, personaj care reușește să parvină pe scara politicii, devenind deputat pentru a treia oară, fără ca să manifeste în realitate, nici cea mai mică preocupare pentru vreo ideologie politică. La Scatiu viu și prompt rămâne doar instinctul Puterii, care-l face să sară mereu în barca acelui partid care se află la guvernare. Duiliu Zamfirescu nu reușește să-și păstreze obiectivitatea în privința personajului Tănase Scatiu, dincolo de descrierile legate de acesta, scăpându-i din când în când, unele considerații mai curând polemice.
Reîntâlnirea Tincuței cu Mihai (devenit șef de cabinet ministerial) redeschide poarta amintirilor unei iubiri din trecut, pură și plină de scenarii luminoase, care însă nu se vor concretiza niciodată. Nefericirea Tincuței este fără de leac, iar moartea ei va reprezenta în cele din urmă, unica șansă de eliberare, dintr-un lung coșmar casnic. Scatiu pare la apogeul puterii sale , aflat în relații de interes cu puternicii zilei, care în realitate îl consideră un simplu parvenit, dar care nu pot trece peste averea sa impresionantă și aderența-i fără ezitare la jocurile murdare de culise. Noua burghezie în formare (vrea să ne atenționeze subtil Duiliu Zamfirescu) s-a bazat în mare parte pe asemenea specimene aflate la limita cea mai de jos a umanului, indivizi ahtiați după câștiguri uriașe, cruzi și insensibili, dornici a-și răzbuna toate frustrările trecutului, prin cățărarea cât mai sus (și prin aproape orice mijloace) pe spinările și sufletele celorlalți. Și totuși, ura vădită a prozatorului (el însuși un partizan ardent al vechii boierimi) față de un asemenea specimen precum Scatiu, se va concretiza prin destinul pe care Duiliu Zamfirescu i-l rezervă personajului titular al romanului său, Scatiu fiind ucis cu bestialitate, de către masele de țărani de pe moșia sa, aduși la maximă exasperare, din cauza abuzurilor odraslei de vătaf.
Aflat în amurgul vieții sale, redus multă vreme de către Scatiu la rangul unui prizonier familial, boierul Dinu Murguleț va fi eliberat și readus în locul cel de cinste, de către țăranii săi care i-au rămași credincioși și care ajunseseră a-l deplânge și regreta ca stăpân, mai cu seamă comparându-l cu inflexibilul Scatiu. Murguleț era departe de imaginea idealizată de matcă fără ac, manifestându-se și el cu severitate în câteva rânduri, când nu ezitase să aplice personal corecții corporale, unui țăran pe care-l considerase obraznic. Numai că Murguleț era perceput de către întreaga comunitate de servi ca fiind exponentul neamului cel de vază, unul autentic boieresc, de o vechime și o măreție care nu puteau fi de nimeni tăgăduite. Prin contrast, Tănase Scatiu (în pofida averii dobândite) nu va câștiga niciodată respectul și legitimitatea simbolică a obștii țărănești, eticheta de parvenit devenindu-i un adevărat stigmat, de care nu se va putea elibera niciodată.
Pagini de adevărată poezie superioară (discretă și intensă) sunt acelea care descriu apropierea emoțională inevitabilă dintre Matei și Sașa. Revenit în țară după ani petrecuți la Paris (unde studiase și devenise medic), vărul Tincuței se reîntîlnește cu femeia care-l iubise dintotdeauna, considerându-l partenerul ei de viață firesc. Fără a bănui măcar un asemenea sentiment, medicul revenit din străini se simte vag atras de Sașa, maturizată deplin în toți acești ani și capabilă a-și administra propria-i moșie, cu inteligență pragmatică și deplin tact uman. Lipsit de orice expertiză în domeniu, Matei ar dori să se fixeze definitiv la țară, obosit de atâta amar de peregrinări, dar teama că nu va reuși în sfera administrării chestiunilor agricole, pare a-l copleși. Sașa îi va deveni mai întâi un fel de sfătuitoare, prilej pentru cei doi să-și descopere sufletele și să graviteze inexorabil unul către celălalt. Duiliu Zamfirescu ne oferă cele mai profunde (și mai inspirate) pagini ale scrierii sale, jocul psihologic al apropierii inimilor fiind schițat cu o remarcabilă inteligență artistică.
Atât în romanul “Viața la țară”, cât și în (mult mai cunoscutul) “Tănase Scatiu”, Duiliu Zamfirescu se dovedește și un excelent descriptivist al câmpiei, prin notații simple, sigure, de mare efect artistic, imaginile fiind picturale, acute, pline de prospețime. Moșiile din prozele zamfiresciene sunt adevărate elogii făcute vastităților fără limite, spații de visare și libertate, care se îngemănează la un moment dat cu orizontul. Ele sunt luminoase, de o intensitate solară neobișnuită, asemănându-se cu suprafețele oceanice, mângâiate de razele unui soare maiestuos.