Dragostea a fost distrusă prin idilizare și comercializare, dar și printr-o civilizare forțată.

Încercarea de a extrage din ea iraționalul, partea tulbure, agresivă, excesele e ca epurarea cafelei de cofeină și a hranei de nutrienții esențiali.

Lucrurile sunt cel mai ușor de distrus atunci când li se impune un canon utopic.

În plus, literatura proastă, industria manualelor de economie amoroasă, super-producțiile hollywoodiene și alte varii produse ale culturii de mase au contribuit substanțial la aruncarea ei în derizoriu. Orice lucru devine comercial atunci când e expus radiaței unui tip de trăire și gândire care eludează durerea, când e extras din realitatea existențială și cosmetizat bine, transformat în produs de reclamă.

Absolut toate valorile arondate bunăstării individuale au fost exploatate sârguincios și compromise, iar natura umană a fost supusă aceluiași proces de poluare, degradare, procesare și distrugere ca și cea non-umană. Odată denaturate, însă, elementele constitutive și resursele acesteia sunt deturnate de la cursul firesc. Trecute prin zeci de filtre de sterilizare și  eliminare a tot ce poate fi ”distructiv”, degradant, chinuitor, orice înzestrare naturală și orice instinct își pierd forța vitală. Această forță era menită să integreze moartea și durerea, dar civilizația actuală o întoarce cumva împotriva lor.

Depresia epidemică este rezultatul direct al expunerii prelungite la idei utopice. Pretenții precum tinerețea fără bătrânețe, plăcerea fără durere, iubirea fără angoasă, conviețuirea fără sacrificii, identitatea fără universalitate ne-au dus de râpă, sterilizarea în masă a sentimentelor și dorințelor, transformarea lor în materie reciclabilă, reversibilitatea a orice.

Cred că singurul element nealterat în lume și singurul care mai poartă amprenta unei naturi umane genuine e umorul. El s-a salvat pentru că el poate aborda durerea, violența, haosul, hazardul, patosul sub acoperire.

Mania raționalizărilor care e în fond una a controlului ca pus totul la cheremul rațiunii și a impus regimul de teroare al utopiilor recurente.

 

 

Sigur că sursele de depresie și nevroză sunt multe, dar printre ele este faptul că oamenii se străduiesc să pară ceea ce nu sunt și asta de frica respingerii, de frica de judecății, de frica de a fi paria, de frica ratării sau batjocurei, a singurătății. În culturile arhaice aceia care sfidau normele sociale erau ostracizați, poate chiar lapidați sau executați prin piețe.  Așa s-au format în psihismul inconștient reflexe de apărare puternice, atunci când vine vorba de ”judecata” altora, reflexe care par supra-reacții. În spatele fricii de contemporanul zâmbitor și aparent inofensiv e o experientă ancestrală teribilă: de tortură, de viol, de condamnare, de rug. Toate acestea există în arhivele psihologice ale speciei. Fiecare știe în sinea lui că fiara doarme în pielea omului de-agresivizat prin civilizație. Cruzimea e anesteziată de climatul contingent – pace, convenții sociale unanim acceptate etc – dar e acolo, neștirbită. Deîndată ce cade o ecluză, cum a fost cazul conflictelor din fosta Jugoslavie, fiara se trezește și nu îi mai stă nimic în cale. Frica abisală e așadar justificată. Nu e deloc ”fără motiv”. Instinctele ne avertizează că omul civilizat e o farsă sau, în cel mai bun caz, o bestie sedată…

Sigur că fricile se înving prin acceptarea obiectului terorii. De panică scapi, mi-a spus o psihiatră, spunându-ți ”și dacă mor, ce?”  Frica de durere se rezolvă înfruntând durerea, frica de abandon sau de eșec la fel. Frica abisală de a fi sfâșiat de fiare apare în dorința nebunească de succes (iubire socială) sau de dragoste pentru un bărbat puternic și neînfricat la femeile sensibile. Chiar și ”voința de putere” din filosofia lui Nietzsche e tot lupta pentru supraviețuire în junglă. Ne perpelim pentru sursele de împlinire, evident, care ne asigură conștient liniștea și inconștient siguranța (puterea). Ceea ce ne vulnerabilizează e dorința, de care în sinea noastră atârnă totul. Performanța e o chestiune complexă care presupune efort și înzestrări, dar succesul, de orice fel, îl avem numai și numai dacă nu îl urmărim. Și în societate și în profesie și în dragoste acesta depinde doar de puterea de a da fără să ceri nimic în schimb.  E un paradox pe care inima îl gestionează foarte bine și mintea foarte prost.

Sursa de nevroză despre care vorbesc nu ține  doar de mecanismele de refulare, ci și de o constantă încercare de a păcăli ființa autentică și de a o dresa să fie altcineva pentru a satisface exigențe străine de ea. Mai limpede: acea ființă vrea pe de-o parte să se manifeste firesc, spontan, liber și pe de altă parte știe că în acest fel își taie craca și cade în gura lupului. Are de ales între a-și învinge frica sau dorința. Obținutul pe căi ”oneroase”, prin falsificarea identității proprii, a ceea ce îți dorești, e principala problemă. Resimte chinuitor impostura, prefăcătoria. Chiar și unele forme de timiditate sunt masca unor astfel de conflicte între ceea ce omul se străduiește să pară și ceea ce e mai exact ceea ce și-ar dori să facă și să exprime. Cu cât cenzura e mai mare, cu atât crește și tensiunea provocată de neadecvarea dintre conținuturile interioare de trăire și manifestările impuse de exigențe exterioare. Acest gen de timid se auto-sabotează: încearcă să obțină ce își dorește, dar într-un mod care nu îi face plăcere. Odată anulată plăcerea, dorința e și ea anulată, căci nu pot fi disociate. Arăta și Albert Camus în Căderea : vrem să fim iubiți pentru ceea ce suntem în forma noastră genuină (cu bune și rele, amestecate), nu ne încălzește cu nimic că ne ”cucerim” și ”câștigăm” iubirea. Dar omul-civilizației pretinde exact contrariul.

Cele mai multe ideologii și credințe îi asmut pe adepți împotriva înclinațiilor firești și evident că ajung la nevroză. Trăitul în minciună de sine și într-o continuă stare de asediu a propriei fibre interioare, într-un regim spartan în care ”idealul” dă porunci instinctelor și dorințelor autentice aici duce. Se străduiesc să își justifice credințele neadevărate cu prețul sacrificării propriei ființe sau firi, falsificându-și stările, reprimându-și trăirile, minținu-se, ca să încapă în acel pat al lui Procust din mintea lor.

Tăierea legăturii cu pulsiunile naturale și cu partea ingenuă a simțirii a produs două tipuri de deviere: falsul (omul hiper-controlat de conștiință e unul inventat, artificial, fără rădăcini și fără consistență) și simulacrul (omul simulează ceea ce ar face natural, dar simțirea e somnolentă, periferică, aplatizată, amorfă, fără necesarul de ingrediente vitale). Omul civilizat își reneagă pe de-o parte tot ceea ce contravine imaginii dezirabile social și pe de altă parte își mimează propria natură, o duce în facil și derizoriu. Relația cu fibra lui autentică e una frugală, superficială, el își inventează o a doua natură care seamănă cu cea reală, doar că i-a fost extrase acele resorturi care o făceau incontrolabilă.

Toate dependențele vicioase – droguri, alcool, sex arbitrar, pornografie – ca și nevrozele sunt reacții adverse la acest fenomen de reprimare și domesticire și reformatare a naturii. Ultragiată, aceasta se răzbună, impunând la rându-i o cenzură omului ”civilizat” care o sufocă.

Bineînțeles că e meritul psihanalizei că putem înțelege lucrurile așa.