„îmi pierd mâna prin părul tău
cum se pierde un liliac
în liniile de înaltă tensiune”
… și-acesta a fost momentul în care a plimba în lume cele 17 poeme de dragoste și un pantoum imperfect ale poetului Claudiu Komartin a devenit un soi de îndemn dictat de sufletul care se oprise în urmă cu unsprezece ani la:
„cuvintele mele se subțiază uneori
ca urmele pescărușilor pe plajă.” (Neruda)
De obicei, ceea ce-mi rămâne lipit de inimă în urma lecturii personale, țin în mine să mustească și nu împărtășesc din cauza fricii de a nu strivi magia, însă poemele acestea au avut un fel capricios al lor de a mi se lipi de suflet și am simțit că-i musai a le da mai departe, a le împrăștia o dată cu polenul țesut de vânt din proaspetele flori ale pomilor.
Dacă vă este sete de poezie locuită de dragoste, și numai, și numai de dragoste, dezgolită precum o fecioară de artificii stilistice, de mecanisme de șantaj, de autosabotaj al eului liric, dacă vă este foame de poezie de dragoste veritabilă, despodobită de emoții excesive ale sinelui, jertfită pe altarul “alterității” cu generozitate, delicatețe, mai mult șoptită suav decât scrisă, neînchinată sieși, o poezie în care dragostea locuiește “ca într-un corp viu care-și primenește pe nesimțite celulele” (Bogza), poposiți cândva între copertele acestui volum.
Luați de valul acestor 17 șoapte de dragoste, veți afla într-un august voalat că:
„Nu vom sfârși niciodată în nici un paradis
în nici un infern dragostea mea
ne vom târî sub o piatră și vom aștepta
nepăsători tunetul.
Veți zări glezna aceea subțire (doar puțin înroșită de bareta sandalei), oprindu-vă apoi cu buzele pe pulpa albă, aproape cântând, înfiorată de vântul stârnit din senin.
Poetul va fi surprins de voi scriind
Scriu. Scos din minți dau să înaintez
prin tunelul în care am înțepenit
tot încercând să mă strecor până la tine.
Tras înapoi de propriul curaj, purtându-se nebunește, poetul va dărui un miracol
Îmi ulcerează în creier o arsură de forma
și puritatea chipului tău.
(…)
Ți-aș cânta cu gura plină de carnea ta.”
Această naturalețe dezarmantă a dragostei și trecerile atât de lejere și de neornamentale între trăiri, între cadre, între poeme, pun cumva sechestru pe receptor și întrebi în sinele tău, uitând a mai trage aer în piept, dacă atât de simplu e să iubești, ca mai apoi să pui pe foaie asta ca un soi de rit de trecere prin abur, ca un simplu gest prin care îți cobori cămașa de pe umeri, îmbrăcând spătarul scaunului cu mirosul pielii. Nu înțelegi cum:
„Foarte încet, prin părul fetei trece o boare de vânt,
ca peste o plajă presărată cu solzi fini de aur.
Mergi mai departe prin acel oraș pe care el îl iubește, acolo unde
aș vrea ca dimineața asta să aibă mâinile tale
(…)
aș vrea ca dimineața asta să aibă spatele tău:
talger acoperit cu piele trandafirie,
sub care pulsează aștri prietenoși
Mergi prin orașul acela îndepărtat pe care el îl iubește
în care au botezat lumina blândă a înserării
Cu numele tău.”
Iei o pauză căci parcă e prea frumos, e parcă prea simplu, parcă prea a așezat în tine toată lumina din ele și parcă ți-ar prinde bine să nu iasă ceva, să fie ori prea sofisticat, ori lipsit de vibrație, ori întortocheat, însă afli că:
„Toate lucrurile care îmi fărâmițează inima
sunt pe aceasta tavă
Toate lucrurile care îmi descheie sângele
sunt pe această tavă”
și realizezi că numai tăcerea mai are loc, că versul acestui volum nu mai are scăpare în tine, că ticluirea lui te-a înnodat ireversibil în convenția lui și că din aceast volum nu se mai poate ieși. Tot ceea ce-ți rămâne e să-l trăiești. Tot ceea ce-ți rămâne de făcut e să privești
„Păunul dormea când ai trecut prin apă
în zori, ca printr-un sânge leneș.
Fantomele s-au risipit, cu zornăit de lanț
căzut pe pietre ude.
Pe malul celălalt, ploaia se adăpostea sub păsări.
Te-am primit în casa cu acoperiș strâmb
și te-am învelit cu o cheie.”
Nu am reușit să înțeleg niciodată cum sunt aleși cei care pot așterne așa ceva pe foaie, în fața și parcă în ciuda neputinței lor, ce fel de înzestrare bizară îi caută și se cuibărește în ei, spre a-i înveșmânta în astfel de daruri. Ce voce lucrează în cel care poate grăi astfel:
„Aceste poeme neterminate sunt gleznele tale
și gestul discret de retragere al cotului
când te așezi lângă mine între perne și caști
e încă un vers pe care nu mi-l poate lua nimeni”
Nu ai cum să nu te lași cusut sub fumul celor 22 de țigări, n-ai cum să nu guști din mierea prelinsă pe marginea ceștii, n-ai cum să nu cânți la rândul tău mâinile și picioarele incredibile, inventând lumea și-apoi te oprești, căci
„e târziu
în toată-ncăperea nu a rămas decât forma lăsată
de corpul tău în cutele cearșafului –
o parte din respirația ta –
mirosul gâtului –
forma sânilor –
a pubisului
iar eu te privesc de deasupra patului
cum zâmbești ca un copil mare și crud
fără memorie
fără niciun deget”
E o criogenie a dragostei în toate poemele acestui volum, încât stai și te întrebi mut în afară, dar dilatat de atâtea semne de întrebare în interior, în ce capsulă a timpului vor așeza aceste 17 poeme de dragoste și acel pantoum imperfect, ale acestei voci fără glas, subțiată ca o linie a orizontului, acest
„…ai venit către mine
ca înspre un bărbat pe care l-ai putea iubi.
în al cărui trup
Fericirea a izbucnit ca un glonț –
m-am temut că o să-mi împrăștie creierii pe asfalt.”
Mă voi opri aici, iar despre poemele cele mai dragi inimii din acest volum, Scrisoare neagră și Cobalt nu voi strecura nici o vorbă, lăsându-le să vă vrăjească tocmai prin absența lor. Citindu-le, însă, veți înțelege. Voi lăsa, totuși, să scape detaliul că poemul Cobalt e adresat celei mai iubite dintre pământeni, zeiței înspre care pășesc versurile și nu ea înspre ele
„și când îți voi vorbi despre dragoste
să nu crezi niciun cuvânt
ochii mei de cobalt îți vor
arăta
totul
în acea zi.”
Voi încheia trăind până la descompunere și închegare totodată cu faptul că 17 poeme de dragoste și un pantoum imperfect este volumul acela cu care se poate muri pe pântec, pe piept, pe frunte. E dragoste – dragoste în el și poate că acum, mai mult ca oricând, numai asta ne-a mai rămas.
Un articol de Ștefana Dicu
