„Mai ia o bere că am rămas în pană. Și dacă tot te duci vezi poate îți mai pică ochii pe ceva bun pe acolo.”
„Bine, bine, găsesc eu ceva bun de ronțăială.”
„Și vezi poate nu uiți să te întorci azi, că bem bere azi nu mîine.”
„Gata, dom’le, am priceput, că nu-s greu de cap. Și la o adică nu știu de ce o arzi cu bere? Că doar avem vin.”
„Este vin da’ mie mi-e poftă de bere. Hai, ușcheală.”

Trag o geacă pe mine, ies și bag picioarele în niște tîrlici aruncați prin fața ușii. Aerul rece mă pișcă de față. Bag o țigară în gură, îi dau foc și-o iau spre poartă. Curtea goală, nemăturată de frunze căzute alandala. Doi butuci de trandafiri înfipți de-o parte și de alta a cărării. Un pom obosit de vînt pică o cotolană de pară. Caut în sus, bag de seamă o caragață în căutare de căpătuială. Cîțiva pași mai încolo soră-sa gustă din mustul nestors al unui ciorchine de strugure scăpat de terciuiala culesului. Apuc un boț de pămînt închegat de frig și azvîrl după ele. Dau din aripi, mă-njură pe păsărește și pun picioarele pe o cracă mai din fundul curții. Așteaptă să plec ca să se-ntoarcă la dulceața ce atîrnă de lemnul pus în pămînt cu ani în urmă. Mai încolo, în praful bătăturii, un cîrd de păsări scurmă cu luare‑aminte, privegheate atent de creasta cocoșului. Golanul se plimbă printre ele și se uită cu băgare de seamă în toate părțile, neîncrezător la ce au de gînd să facă ăia care trec prin preajmă. O căruță ostenită de glodul uliței și trasul calului își doarme somnul într-o pernă atîrnată-ntr-o rînă și în lipsa uneia dintre roțile de pe stînga.
Ajung la poartă, apuc clanța și trag de ea. Fierul se freacă în rugina de pe balamale și scîrțîie. Ies în uliță și trag poarta după mine. Mă uit în stînga, mă uit în dreapta, pustiu. În sus pe deal două capre atîrnate de funii rup repede verdele trecut al ierbii, scăpat încă de asprimea trecută a lui octombrie. Calc pămîntul uscat din fața porții și-o iau la dreapta, urc drumul peticit cu găuri și băltoace rămase de la ploaia de ieri. Înfund mîinile în buzunare și las în urmă fir de fum scăpat din vîrful țigării atîrnată în colțul gurii.

La o poartă, un moșneag neales pe listele de pe lumea cealaltă. Mă scormone cu privirea. Dau din cap spre el și las să-mi scape dintre buze un ‘mnă ziua, un mormăit abia ghicit, complice. Ridică mîna de pe genunchi și-o coboară la loc, semn că m-a auzit. Dintr-o curte cu gard bărbierit, arătos, doi cîini se dau la mine pe limba lor. Grași, frumoși, simțitori la grija stăpînului de a nu le pune lanțul de gît, înțeleg să-și facă datoria așa cum se cuvine. Ceva mai încolo trec pe lîngă o poartă unde cu ani în urmă mă apuca patru dimineața, la povești și alte-alea. Pricina nopților albe e de mult plecată pe alte meleaguri, izgonită de traiul greu, am găsit-o ani mai tîrziu din întîmplare și-am petrecut amîndoi cîteva ceasuri, rîzînd de curățenia gîndurilor și sufletelor a doi copii fără griji.

***

Ajung în ușa chioșcului ce străjuiește lungimea uliței la jumătate. Frigul nu împiedică cîțiva bărbați să stea afară, pe vîna de ciment turnată într-o parte și acoperită cu o prelată. Țuica fuge repede din pahare și limbile – slobode. Salut din mers și intru.
„Săru’mîna. Una bucată bere și ce-o mai fi.”
„Ce-o mai fi n-avem. Da’ poate găsești la alde Marin.”
Rîd. Caut cu ochii pe rafturi și ochesc cîte ceva de ronțăială, să meargă berea și vinul. Cer și din aia și din ailaltă. Scot papornița din buzunar, o scutur și le vîr. Plătesc și dau să plec. În ușă mă lovesc de piept zdravăn de muiere, învelit bine în bundiță stropită cu alb de făină. Ridic ochii și împung privirea ce mă cercetează cu băgare de seamă.
„Ce faci, Victore, te-ai gîndit să mai vii pe la noi?”
„Săru’mîna, Măndico. Ce să fac și eu, mi s-a luat de oraș și-am venit să mai țin și de coada vacii că de hățurile autobuzului sunt sătul.”
Deschide larg gura și rîde. Mă ia cu frig. Are românca niște dinți albi, dă moartea-n firmele de pastă de dinți dacă îi văd. Și-un rîs sănătos, din inimă, de-ți vine să îi mănînci gura aia. Se-ndreaptă spre tejghea.
„Safto, dă-mi niște capace de borcane de patru sute. Am rămas fără și trebuie să bag zarzavatul. Ai?”
Caută chioșcăreasa pe un raft.
„Măndico, patru mai am. A cumpărat și Fira de dimineață, îți ajung?”
„Ajung pe naiba, că am vreo patruj’ de borcane. Hai, dă-le pe alea, oi vedea eu ce fac. Le leg cu celofan.”
Ia capacele, numără prețul și se-ntoarce.
„Tu ce faci, Victore, mergi spre casă sau mai stai?”
„Merg, că m-așteaptă cu ce-am cumpărat.”
„Aha. Păi hai că mergem împreună atunci.”
„Hai.”
Trag ușa în urma noastră. Ieșim în uliță și o luăm la pas, încet.
„Și ce mai faci tu? Cum îți mai este?”, mă-ntreabă.
„Cum să-mi fie? Așa cum îmi aștern. Nici prea-prea nici foarte-foarte. Mă mișc de azi pe mîine.”
„Ce să-i facem? Fiecare cum ne descurcăm. Greu. Da’ trecem noi peste toate că nu suntem momîi, de paie. Punem noi mîna, pune și Dumnezeu mila.”
„Așa e.”
„Te-ai însurat? Că de cîte ori ai mai venit pe aici nu te-am văzut că ai avea după tine vreo femeie. Ai intrat în rîndu’ lumii?”
„Ce lume, Măndico? Mai are lumea vreun rînd să intrăm în el. N-am găsit vreuna să fac treabă cu ea.”
„Greu, ce să-i faci…”
„Tu ce faci, te-ai măritat? Știu că umbla într-o vreme Gheorghe al lui Frusinei după tine. V-ați înțeles cumva?”
„Înțeles pe dracu’. Ce înțeles? Am vrut să îl iau de om și m-am dumirit repede care-i treaba cu el. Nu-i de făcut casă. Asta e, oi găsi eu om pînă la urmă, că e greu fără.”
Mă uit la ea cum merge pe lîngă mine. Frumoasă muiere, pică. Ai fi zis că e gîrlă la poarta ei, bătaie de bărbați nu altceva. Cine știe în ce zodie s-o fi născut de n-a avut parte pînă acum de unul să i se potrivească.
„Uite că am ajuns și-acasă. Apoi, Victore, ce să-ți zic? Dacă nu ne-om mai vedea pînă pleci, sănătate și ai grijă de tine.”
„Măndico, dacă nu te supără cumva, trec diseară pe la tine, și-așa nu prea am ce face. Și aș și ieși din casă să mai schimb o vorbă și cu altcineva, cu ai mei tot vorbesc de cînd m-am născut. Una peste alta văd că ai și două scînduri lipsă din gard, poate ți-l repar.”
Se uită la mine, cască iar gura și rîde cu poftă.
„Da, da, să știi că într-adins am lăsat gardu’ nereparat, știam că o să treci tu pe aici și o să îmi zici să mi-l repari. Bine, vino. Mai pe seară, pînă atunci termin și eu treburile, să putem sta de vorbă fără griji pe cap.”
„Bine atunci.”
„Intră direct, nu striga la poartă, o să leg cîinele. Bați la ușă.”
„Bine. Hai, spor la zarzavat.”
„Să fie.”
Mă uit la ea cum intră în curte, mîngîie între urechi dulăul negru cît un munte și-apoi dispare în casă. Mișc picioarele și judec la soarta omului. Ce-or avea unele muieri de nu-și găsesc bărbați pe potrivă? Că frumoase sunt, harnice sunt, iubărețe – nu mai zic. Las gîndurile în aer și hotărăsc că or avea ce or avea și bărbații care seamănă cu ele, adică ăia de nu-și găsesc nici ei femei să fie pe măsura lor.

***

„Ai luat?”
„Am luat, că doar nu m-am dus doar ca să am de unde să mă-ntorc.”
Scot alea din sacoșă. Mirosul de mîncare îmi mută nările. O oală își fierbe crăpelnița la foc mărunt pe plită. Pahare pline pe jumătate cu vin negru, o mie unu, înconjoară sticla vopsită pe dinăuntru cu zeamă de strugure. Vin din ăla pe care dacă ai avut norocul să îl scapi pe țoale îl scoți, dar numai cu foarfeca. Se sperie periuța de dinți de culoarea gingiilor după ce ai vărsat în tine vreo cîteva kile.
Rad vreo două pahare, să mă-ncălzesc. În minte îmi stăruie pieptul Măndicăi și gura ei.

***

Trag un pui de somn de vreo două ore, mă scol și pun un ibric cu apă pe plită la-ncălzit. Iau un lighean, încropesc o zeamă bună de spălat și-ncep să mă frec bine de tot pe toate părțile. Mă trezesc cîntînd “tărăncuță, tărăncuță” și de dincolo tata strigă la mine:
„Ce pățiși, măi, bărbate? Ți-ai adus aminte că ești neam cu Marioara Murărescu?”
„Da, da. Mă pregătesc să particip la Vocea României și exersez.”
„Așa, așa. Spală-te, soldat, pe la toate părțile păroase.”
Mă pufnește rîsul și dau mai departe cu frecatul. Termin de spălat, mă șterg și caut niște țoale mai de Doamne-ajută.
„Da’ unde te duci așa gătit, măi?”, întreabă tata cînd mă vede.
„Ies la o plimbare, că mi s-a urît în casă.”
„Aha. Atunci înseamnă că o să încui poarta, că nu are rost să stea descuiată pînă mîine dimineață cînd o să îți aduci tu aminte să te întorci. Da’ dacă te răzgîndești și vrei să schimbi soba la care te încălzești și-o s-o vrei pe asta de acasă sari gardul că nu-i prea sus.”
„Dacă zici tu, așa o fi, că prea zici cu foc”, îi răspund.
Ies, iau ulița la pas și mă opresc în poarta Măndicăi.

***

Mă uit mai întîi peste gard, să văd dacă nu cumva a uitat să lege dulăul. Văd capătul de lanț ascuns în cușcă. Apuc de poartă, intru și merg la ușă. Blănosul mă simte și se repede. Îl oprește lungimea fierului legat de gît. Hămăie la mine, mînios, cum am îndrăznit să trec peste el și să intru în curtea unde este stăpîn?
Nu apuc să bat în ușă că se deschide.
„Ai venit?”
„Am venit, că doar nu era să zic că vin și după aia să nu mă țin de cuvînt.”
„Așa e. Hai, intră. Cartuș, taci din gură!”
Cîinele se potolește la auzul vorbei tăioase a stăpînei. Întoarce dosul și merge înapoi la cutia de lemn în care își doarme somnul.
„Intră, eu merg să-l dezleg. Cînd o fi să pleci îl stăpînesc sau îl leg la loc.”
Merge la paznicul curții și îi dă jos zgarda de la gît. Colțosul privește spre ușă, unde stau eu, dar nu îndrăznește. Privește numai. Îl simt cum îi dă ghes inima să se repeadă. Măndica se-ntoarce, intră și trage ușa după noi.
„Cum ai zis că-l cheamă?”
„Cartuș. Așa i-a rămas numele, că de fiecare dată cînd se repede zici că e glonț care fuge din pușcă, acum îl vezi acum nu-l mai vezi.”
„Bun nume.”
„Bun. Hai, dă jos haina de pe tine și vino în bucătărie, eu tocmai făceam ceva de mîncare. Cît oi termina eu, stăm de vorbă.”
Dezbrac geaca, o agăț într-un cui de după ușă și merg după ea. Cald în casă, se simte miros de sobă umplută bine. Cald și jos, dușumelele sunt acoperite bine cu preșuri groase de-un deget. Măndica calcă mărunt, eu după ea, intrăm în bucătăria largă, plină cu miros de mîncare ce se-ncălzește la focul de pe plită.
„Stai jos.”
Mă așez pe un scaun. Caută pe un raft și îmi așază dinainte o scrumieră.
„Uite, știu că fumezi.”
„Măndico, la tine bag de seamă că nu se fumează. N-o să fumez, că las miros și-aerisești după mine o săptămînă.”
„I-auzi. Și mai ce? Hai, lasă fasoanele și fumează liniștit. Tu crezi că pe la mine nu trece nimeni, că-s singură cuc și că nu mai fumează nimeni pe fața pămîntului în afară de tine? Fumează și nu-ți bate capul. Abia am și eu după ce să aerisesc, că de aerisit după făcut mîncare mi s-o fi luat.”
Se sucește și merge la oalele de pe foc. Ridică capacul uneia, apucă lingura de lemn și mestecă cu grijă în ea. Scot pachetul, bag o țigară în gură și-i dau foc. Trag cîteva fumuri.
„Ia zi, ce să-ți dau? Bei un pahar cu vin?”
„Mănînci calule ovăz?”, îi zic și rîd.
„Mă gîndeam că te-ai pocăit cumva și nu mai pui gura pe băutură.”
“Păi dacă mă pocăiam mă lăsam și de țigări. De țigări se pare că nu m-am lăsat…”
„Aha. Păi ia să caut eu să văd de-o sticlă pe aici, că trebuie să am.”
Ridică mușamaua de pe o masă, bagă mîna dedesubt și scoate la lumină o sticlă neagră pe dinăuntru. Tot din ăla care te vopsește la dinți. Ia un pahar, îl clătește bine cu apă din găleată, îl pune pe masă și-l umple vîrf cu zeamă.
„Sănătate, Măndico, și să dea Dumnezeu să fie bine. Că de rău om fi sătui.”
“Sănătate, Victore, și să te-audă Dumnezeu.”
Sorb din vinul greu, cu spumă roșie și-l simt cum se duce-n călcîie.
Cît veghează ea la mîncarea de pe foc eu fumez, sorb din pahar și stăm de vorbe. De una, de alta, de toate, verzi și uscate, ca doi oameni care nu s-au mai văzut de mult și au despre ce să stea de vorbă. Termin paharul, îl umplu, îl termin. Un ceas de vreme mai tîrziu sticla e goală și pe mine mă ia cu călduri. E din ăla din care bei fără măsură, dar cînd ai atins punctul ai și picat. Se rupe filmul. De sub mușama mai răsare o sticlă.

***

„Ai mîncat de seară?”
„N-am mîncat”, îi răspund. „M-am gîndit că s-ar putea să îmi pui dinainte și am zis să fac față cu brio, să nu mă fac de rușine. Nu se face să refuzi mîncarea, mai ales cînd ți-o așterne dinainte o femeie frumoasă.”
Îi fac cu ochiul.
Rîde iar cu toată gura. Iar mă ia cu frig, chit că-n bucătărie e cald de să rupi țoalele de pe tine.
„Păi atunci ia să-ți dau eu ceva să mănînci, că nu te-oi ține pe burta goală. Și pe urmă nici vinul n‑are haz dacă nu pui lîngă el și-un dumicat, ceva. Ia vezi tu de mai bagă cîteva surcele-n foc cît oi pune eu în farfurii. Nu te superi că mănînc și eu cu tine, că-s nemîncată de pe la prînz.”
Mă ridic, merg la plită și ridic ochiurile. Jarul dinăuntru mocnește. Bag mîna în ungherul de sub sobă și găsesc lemne tăiate potrivit. Bag cîteva și priveghez pînă se aprind în roșu. În spatele meu Măndica a scos farfurii, le-a umplut cu mîncare și s-a așezat. Așteaptă. Mă spăl pe mîini în găleata de lîngă masă și mă așez și eu. Tingirile cu fasole cu ciolan, împănată cu urme de cîrnați afumați, așteaptă lîngă o strachină plină-vîrf cu gogonele și castraveți.
Începem să mîncăm și printre înghițituri apuc paharul și-l duc la gură. Vorbim. Mănîncă încet, cu băgare de seamă, privește la mine cînd și cînd. A ras între timp un pahar cu vin și obrajii i s-au luminat. Uitătura îi este mai repede și limba mai slobodă. Alunecă pe vorbe ca arcușul pe vioară. Terminăm de mîncat.
„Mai vrei?”
„Nu, mi-a ajuns. Bună fasole mai faci. Parcă-i făcută cu inima nu cu mîna.”
„Și mîncarea-i ca și omul. O faci cu drag, iese bună, o mănînci cu drag. Că mare dichis nu e. Fiertură.”
Se ridică și-ntinde mîna să îmi ia strachina dinainte. M-a luat vinul de cap. Întind și eu mîna și-o apuc de încheietură.

***

„Ce e?”
Se uită la mine pe sub sprîncene.
„Nimic”, îi răspund.
O trag, o apăs pe picioarele mele, în poală, și-i astup gura. O simt că se lipește de mine. După ce rămîn fără aer îi dau drumul. Mă caută în ochi.
„Ce faci?”
Tac. Nu zic nimic. Ridic mîna și o așez pe pieptul ei. Coboară ochii, se uită cum o apăs, îi ridică iar. Mă apucă de ceafă și mă astupă. Mă mușcă de buze. Sîsîie prin răsuflarea repede:
„Victor…”
Mă dezlipesc de ea și îi caut privirea. Se uită drept.
„Nu aici.”
Se ridică, mă ia de mînă și mă trage după ea. Trecem prin hol și intrăm în altă odaie. E cald, în sobă joacă vine de flacără roșie, iute.
Fără să scoată un cuvînt mă împinge pe pat și se suie pe mine. Trage de nasturii care îi încheie bluza, se dezvelește și scoate la iveală țîțele tari. Se zbate puțin, scapă de cămașă de pe umeri și-o lasă să cadă în brîu. Îmi ia după aia mîinile, mi le face căuș și mi le lipește de ea. Închide ochii și dă din buze. Mă ridic, mă lipesc de pieptul ei și-i strivesc iar gura. Geme printre dinți.
Îmi pierd răbdarea. Mă sucesc și-o culc în așternut. Scap repede de cîrpele în care sunt înfășurat, face la fel. Rămîne cum a făcut-o mă-sa. Îmi plimb ochii, am pe ce. Țeapănă femeie, parcă-i desenată. Azvîrle chiloții cît colo și mă-nfășoară. Mă apucă de ceafă și mă trage peste ea. Fără vorbe. Stătută, cu poftă de bărbat. Oftează-n plăceri. Mă muncește ca pe hoții de cai.

***

E-aproape de miezul nopții. În sobă licărește un rest de flacără. Stau cu capul pe pieptul ei și îmi plimb degetul pe la buric. Își trece degetele prin părul meu și privește cum o cercetez. Văd cum îi joacă vinișoarele sub pielea gîtului. Cobor degetele și o simt cum se mișcă.
„Iar?”
„Nu iar, din nou”, îi răspund.
Mă ridic, îi mușc gura, cobor pe țîțe și o împung în ochi cu privirea. Se uită la mine, îmi pune palmele pe creștet, mă împinge în jos, mă încolăcește cu picioarele pe după gît și-mi astupă gura.

A avut dreptate ăl bătrîn să încuie poarta.

SFÎRȘIT

Citiți și Plângea de ziceai că rupe pământul în două…