Am observat că viaţa îţi poate fi schimbată în câteva ore de către oameni care nici nu te cunosc.
Foarte corect! Atâta doar că asta e o sabie cu două tăișuri, care taie în dublu sens. Oamenii care nu te cunosc vor rămâne accidente în viața ta, despre care poate nu vei afla niciodată, sau prea târziu. Ajutorul lor vine indirect, dar e plin de semnificații, pentru că adaugă o notă de umanitate și filantropie pe care o întâlnim rarissim, mai ales în ziua de astăzi, când lumea e pusă pe modul supraviețuire, iar asta îi ocupă tot timpul. Uneori ai putea să te întrebi dacă mai există astfel de indivizi, care să facă bine de dragul de a aduce un pic de lumină în viața unui necunoscut, fără să aștepte pentru asta o recompensă de orice natură. Și totuși, am întâlnit și astfel de oameni-minune, care se oferă cu tot ce au mai bun să clădească, oriunde s-ar afla. În schimb, poți avea parte și de surprize neplăcute, pentru că aceia care nu te cunosc și totuși reușesc să-ți schimbe viața printr-un gest sau acțiune conștientă fie se mulțumesc cu jumătăți de adevăr sau, mai grav, cu mistificări primite de la ceilalți, fie nu dau doi bani pe nimeni atunci când au un plan pentru ei. Da, iată că oricum e complicat, așa că aș păstra doar jumătate din enunț: Am observat că viaţa îţi poate fi schimbată în câteva ore…
Cred că uneori e mai bine să nu știi de către cine…!
Când aveam posibilitatea să-mi îndeplinesc visul, mi-am dat seama că şi pasiunile îmbătrânesc.
Timpul, singurul dușman autentic, irepresibil, de necombătut, care ucide încet dar sigur, fără a mai privi înapoi. Cu un dușman te mai împaci, nu-i așa, dar timpul niciodată nu-ți va mai acorda o a doua șansă. Pasiunile durează atâta timp cât ai la dispoziție resursele intelectuale, emoționale, volitive pentru a o întreține. Apoi apare alta, și alta, legea ființei umane fiind dinamica perpetuă a tuturor idealurilor. Fiecare vârstă vine cu pasiunea ei, iar aceasta se supune legilor firii: se naște, crește hrănită de nopți de frământare, speranță sau dor, apoi, odată împlinită, trece în anodinitate, copleșită de alte proiecții care vin cu schimbarea temporală prin care trece corpul, sufletul sau mintea omului.
Cu cât vezi mai multe, cu cât ești mai activ în câmpul acțiunilor care induc plăcere și succes, cu atât ești mai pasionat și mai curajos în a-ți urma visul. Ei, dacă nu-ți poți atinge pasiunea, dacă n-o poți cântări în satisfacție estetică, morală, spirituală, creatoare, ea tot va degenera, lăsând în urmă o traumă care, la rândul ei, va sfârși în uitare, care anihilează și vindecă orice suferință. Important este, așadar, să fii viu și pasional, să te entuziasmezi de toate și să trăiești clipa! E singura datorie pe care o ai față de tine, pe lângă zecile pe care le primești din partea celorlalți sau a societății.
Noi astăzi suntem o ţară de oameni singuri. Atât de singuri, încât până şi nefericiţii nu sunt solidari între ei. Merge foarte bine cu următoarea, dacă ne gândim bine: 4. Eu îmi iubesc ţara, dar din iubirea mea face parte şi disperarea mea de a vedea ce trăim şi cum trăim.
Omenirea întreagă e singură, nu doar noi. Și nu doar atunci, la vremea la care scria Paler, ci dintotdeauna. Cu siguranță, în literatura noastră, Marin Sorescu a întruchipat cel mai bine mitul singurătății umane, în parabola lui Iona, pescarul de vise. Acolo unde e singurătate, e și multă filozofie, ai putea zice, doar că senzația este atât de apăsătoare încât cuvintele devin caduce și își pierd orice putere de a mai reprezenta ceva emoțional.
Așadar, iubirea a devenit o formă de aderență la social, dar ea singură (!) nu poate ține loc de empatie, solidaritate, emergență, oricâte forme ar lua. In această relație dintre singurătate și iubirea de semeni intervine mereu un sentiment straniu, un fel de auto-protecție care se declanșează întotdeauna când vine vorba despre ceilalți, și pe care foarte mulți îl înțeleg abia târziu, după ce se vor fi ars de destule ori cu prietenii schimbători și trădători.
Până la urmă, în fața marii singurătăți camusiene, același Paler vine cu o soluție de compromis, sau cel puțin așa mi se pare, ca un fel de reducere la absurd: Dacă poți să iei pe cineva de mână, să-l îmbrățișezi sau doar să-l bați pe umăr… Bucură-te, niciodată nu te vei simți singur.
Veți spune că nu putem trăi fără prieteni, vă voi spune că nu aveți decât să fiți cât de idealiști poftiți, în final veți ajunge la vorbele lui Paler, oricum. Uneori, un câine poate fi cel mai bun prieten în singurătatea umană a omului, de ce nu.
Să nu crezi că poţi stabili cursul iubirii. Dacă te consideră vrednic, îţi va îndrepta ea cursul.
Cursul iubirii și cursul omului, adică două destine. Uneori mergând alăturea unul cu celălalt, alteori împleti(ci)ndu-se. Și totuși două căi, care n-au fost niciodată inseparabile. Da, nu poți iubi pe cel ce nu te vede, nu te aude, nu te simte, nu poți forța niciun sentiment, nu poți sculpta în inima omului vârfuri de munți, când lui îi plac prăpăstiile. Trebuie doar să fii vrednic, spune Paler, adică inițiat și gata să primești, finit coronat opus, iubirea ca pe o recompensă la capătul unui drum presărat cu sacrificii, victorii sau eșecuri răsunătoare, niciodată în linie dreaptă și lipsit de urcușuri sau coborâșuri, mereu dătător de senzații tari, nepământene, ca un montaigne-russe din care nu poți ști dacă scapi sau nu cu viață.
Așadar, pregătiți-vă de marea experiență a iubirii cum puteți mai bine: veți ieși întăriți și demni de a fi iubiți! Dacă. Dacă nu, nu. Iubirea nu se cumpără, nu se dăruiește, nu se cere, nu se pretinde la schimb (ce frumos spune Rebreanu aici: Iubirea nu este un târg: te iubesc pentru că mă iubeşti. Iubirea este o certitudine: te iubesc pentru că te iubesc.) Iubirea, pur și simplu, se merită. Gestul, desigur, trebuie să fie reciproc, pentru că de primitori e plină lumea, de cei care așteaptă să le pice mereu din cer iubirea pe care o clamează ca pe un drept sau ca pe o proprietate.
Oricum, lucrurile în iubire sunt infernal de complicate și mereu vom ajunge la Eminescu și ale lui poetice legi ale iubirii, pe care, știți bine versurile, ești nebun de le înțelegi, așa că nici măcar nu trebuie să te apropii de ele. Trebuie doar să fii sigur că ești atât de educat în iubire, încât să nu ți se poată reproșa nimic.
Lăsăm celelalte citate pentru un alt articol, ca să nu fie cu plictis. Sau, dacă vă inspiră, trimiteți-ne gândurile voastre și noi le vom publica.
5. Ceea ce nu trăim la timp, nu mai trăim niciodată.
6. Politica nu are principii. Are numai interese.
7. Nu dispreţui lucrurile mici. O lumânare poate face oricând ceea ce nu poate face soarele niciodată: să lumineze în întuneric.
8. Dragostea e o luptă între două suflete şi între două trupuri în care uneori nu e niciun învingator, alteori nu e niciun învins.
9. În iubire se simte mai mult decât e nevoie, se suferă mai mult decât se cugetă, se visează mai mult decât se trăiește.
10. Cine s-a ridicat împotriva tăcerii a riscat totdeauna să se facă tăcere în jurul lui. Oamenii îţi iartă multe, dar nu-ţi iartă când le arăţi cu degetul laşitatea. Ei vor să pară nobili chiar când nu fac nimic pentru asta sau mai ales când nu fac nimic.
11. Am învăţat că poţi continua încă mult timp după ce ai spus că nu mai poţi.
12. Am învăţat că durează ani să câştigi încrederea şi că doar în câteva secunde poţi să o pierzi.
13. Defectele mele sunt principala mea calitate. Defectelor mele le datorez puţinul cât l-am făcut eu în această viaţă.
14. Iremediabilă este numai greșeala de a te lăsa strivit.
15. Timpul e o fiară care are nesfârşita răbdare de a înghiţi totul.
16. Măsurarea vieţii omului nu este în funcţie de timp, ci de buna ei folosire, doar o viaţă trăită pentru alţii este o viaţă care merită trăită.
17. Un om care trăieşte în spiritul valorilor ce sprijină viaţa nu va încerca să dovedească nimic; nici sfinţenia, nici bunătatea, nici puterea sa. De aceea oamenii de acest calibru trâiesc mai degrabă în izolare, dar atunci când cerem exprimarea iubirii, s-ar putea să-i întâlnim, iar întâlnirea cu ei ne poate schimba viaţa.
18. Una din prejudecăţile lumii noastre este de a pune etichetă, de a clasifica totul; oamenilor li se pare că au şi înţeles ceea ce au clasat.
19. Fericirea nu înseamnă să ai ceea ce doreşti, ci să doreşti ceea ce ai.
20. Vai de cel care după ce deschide uşa camerei seara nu are cui spune: “Bună seara”.
Licențiată în Filologie, Andra Tischer trăiește în Sibiu, fiind profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național ”Octavian Goga” din Sibiu. A colaborat în cadrul Cercului Literar de la Cluj cu analize critice asupra creațiilor membrilor grupării, publicate în volume antologice, publică poezie în revistele Cenaclul de la Păltiniș, Confluențe.org, Logos și Agape (Timișoara), revista ”Singur” (Târgoviște), Melidonium (Roman, Neamț). Din 2015 până în 2017 a fost Secretar general de redacție la revista online Literatura de Azi. Publică volumul de poezii „Legi nescrise” în aprilie, 2018, la editura Armanis din Sibiu. Convinsă că salvarea ființei umane stă în iubire și în artă, capabilă să transfigureze orice fel de realitate, până și cea mai sordidă, Andra Tischer e o umanistă prin excelență, această vocație fiind cartea de vizită pe care și-a asumat-o tranșant cu fiecare ocazie.