Tot albastrul cerului
(roman de Melissa Da Costa)
„Cel mai mare călător este cel care a știut să facă măcar o dată o călătorie în sine însuși” – Confucius
Poate că nu este modul ideal de a începe o recenzie, dar vă mărturisesc că nu am plâns în viața mea atât de mult citind/ ascultând o carte!! Și am să vă spun și de ce: fiindcă sunt familiarizată cu tehnicile de înduioșat cititorii, îmi displace melodrama fabricată și evit cărțile care mă deprimă.
Și totuși cartea aceasta – atât de sfâșietoare – nu bifează niciunul dintre lucrurile pe care le evit. Dimpotrivă. Vorbește despre viața care trebuie trăită frumos până la sfârșit, dincolo de orice tragedie, și despre frumusețea și profunzimea relațiilor dintre oameni.
Un tânăr de numai 26 de ani află că suferă de o boală fatală, Alzheimer timpuriu, care în cel mult doi ani îi va distruge mintea și corpul. În fața acestei situații cumplite, ia o decizie curajoasa: va pleca într-o călătorie prin lume, ca familia și prietenii să îi păstreze nealterată memoria și ca să nu moară, în mod nedemn, pe un pat de spital, ci, speră el, în munți, în mijlocul naturii.
sursa foto
Dă un anunț la mica publicitate, căutând pe cineva străin care să îl însoțească fără să sufere, un „partener pentru o ultimă aventură”.
Deși nu se aștepta să răspundă cineva, o femeie tânără, de vârsta lui, se oferă să îl însoțească.
Desigur că găsește o fată neobișnuită, căci cine ar accepta o astfel de propunere nebunească?
Pe parcursul călătoriei, descoperă însă o fată specială, cu inima frântă, dar cu o voință de neclintit și cu un imens respect pentru viață și, mai ales, pentru moarte.
Am călătorit cu ei prin lume și i-am însoțit cu gândul. În calea lor se ivesc oameni și locuri frumoase, pe care le descoperi cu emoție prin ochii celor doi.
Călătoria tânărului nu este doar în spațiu, ci și în timp, fiindcă, pe măsură ce amintirile i se șterg, regresează în copilărie până când își reîntâlnește – real și simbolic – mama, începutul și sfârșitul vieții.
Finalul însă este pentru oameni puternici, pentru oameni care nu au fost nevoiți vreodată să se rupă în bucăți prin plecarea cuiva drag. Deteriorarea sănătății lui, pierderea memoriei, momentele de rătăcire și suferința celor care îl iubesc sunt descrise cu un realism absolut tulburător.
Aș compara romanul cu „Vara în care mama a avut ochii verzi”, deși limbajul nu atinge profunzimea și frumusețea năucitoare dată de Tatiana Tibuleac.
Compensează însă prin căldură, prin emoția sănătoasă și autentică și prin sentimentul luminos că, în ciuda tuturor dramelor, viața găsește întotdeauna o cale.
Un articol semnat Gina Varga
