Anamneza îmbrățișării
Ți-am făcut drum spre mine
(să pășești pe ape)
din mâinile care te-ar fi îmbrățișat
în decenii de așteptare:
unele timide și subțiri,
neîndemânatic-fecioare,
cu ochii plecați, pielea casantă.
Altele ca funiile rupte brusc
de o corabie lunatică,
rătăcind cu memoria țărmului blocată.
Unele amare, cu gust de nuc sălbatic,
zăcând în singurătate
și trosnind din nodurile cioturoase
ale spaimei că nu te vor mai vedea
niciodată.
Altele ca laptele cald
care hrănește o turmă pierdută de antilope
în aerul – plasă de sârmă ghimpată.
Brațe ca un somn bântuit de șoapte.
De sânge vinovat în răni-cătușe.
Aripi de metal greu. Sau noroioase.
Poate uleioase. Transparent sticloase.
Să nu alunece pașii tăi, te implor,
să nu te prăbușești în Timpul- mare
de brațe nervoase!
Ca să mergi cu pas sigur,
îl separă, în două,
bătăile clandestine ale inimii noastre!
***
câinii deșertului au urlat
silabele numelui meu rătăcit
printre ruinele cuvântului
și mii de brațe de centauri ne-au adunat
din prăbușirile singurătății
era în miezul zilei
apele mureau pe rând
anunțând parcă morțile noastre
cerute și negate la fiecare colț de lumină
tu îți scriai numele în pătratul lunii
eu dădeam cu pietre în stea
***
Spune-mi cum te cheamă
acum când lumea trăiește-n anonimat,
iar identitatea e trucată, furată,
zdrobită de ipocrizii,
de nimic vag cotidian.
Spune-mi cum te cheamă!
Nu un nume cu litere banale,
zi-mi de oful adânc dintre coaste.
Acolo unde doare viața mai tare
și moartea face vocalize
repetând pentru opera finală.
Îți voi culege eul profund
ca pe-o floare rară,
crescută pe stânca spaimei,
și o voi planta în țărâna așteptării.
Din ea vor răsări pruncii cuvântului
neîntinat de rătăciri și vorbă deșartă,
vor râde alergând cu picioarele goale
prin pădurea virgină dincolo de
gratiile vârstelor neclare,
cu nebunii gâfâind, muribunde.
Nebunii de seară.
Citiți și Vom fi doi arbori triști, de aceeași autoare…
