Un film pe care cu greu îl pot defini. Cu siguranță, vă va rămâne în memorie poezia cu origine pierdută care încheie filmul, aducând înaintea spectatorilor concluzia ”formei” pe care apa o ia în jurul nostru, atunci când îi aparținem:
”Fără să-ți definesc forma
te găsesc peste tot în jurul meu…
Prezența ta îmi umple ochii de dragostea ta
îmi liniștește inima
pentru că ești peste tot.”
Dacă oamenii nu ar fi atât de grăbiți să ierarhizeze, să eticheteze, să arhiveze, să raționalizeze tot ceea ce e material sensibil în jurul nostru, format din emoții și, prin urmare, calea cea mai sigură spre a crea stări de spirit, ar înțelege de ce filmul acesta este bun, chiar bun, și n-ar mai pretexta atât de vehement în fața celor 13 nominalizări la Premiul Oscar.
N-ar mai insista pe sursele care să valideze plagiatul, cum ar fi scurtmetrajul olandez The Space between Us, romanul Omul amfibie, al scriitorului sovietic Aleksandr Beleaev în 1928, după care s-a făcut celebrul film cu Patrick Duffy (Bobby Ewing din „Dallas”), din moment ce există precizările făcute de Guillermo del Toro, menționând povești ale fraților Grimm – „Frumoasa și Bestia” sau „Mica Sirenă”.
De asemenea, am trece cu vederea aspecte vulnerabile din zona ingerințelor socio-politice pe care s-a bătut monedă până la a vedea în el conflictul dintre Rusia și America, datorită proiectării acțiunii pe fundalul anilor 60, în plină desfășurarea a Războiului Rece.
Nimic din toate acestea, mai degrabă văd în filmul acesta – cu tramă epică și suspans bine construite – o rescriere a unui mit consacrat, cu rădăcini ancestrale, cel al iubirii dintre om și stihie/demon.
Prin urmare, ”Shape of Water” e genul fantasy, motivat mitologic, așa ca în mitul Zburătorului și ilustrările sale în literatura cultă, la Eminescu în „Luceafărul” bunăoară, la Vasile Voiculescu în „Pescarul Amin” sau „Lostrița” în care mitul Știmei Apelor sau al Ondinelor din mitologia scandinavă oferă pretextul ideatic, la Mircea Eliade în „Domnișoara Christina”, ca să enumerăm doar cele mai cunoscute dintre creațiile din literatura noastră, în afară de basme.
Mitul iubirii demonice, între om și diavol, oricărei forme ontologice i-ar aparține, a fascinat mulți creatori, ne putem gândi la imaginarul medieval și la bestiariile de la vremea aceea, la scrierile romantice (Mihail Lermontov, Edgar Allan Poe etc) sau la imagistica suprarealistă, iar cel al dragostei cu o ființă angelică e ușor de identificat nu mai departe de cartea lui Gabriel Garcia Marquez, „Despre dragoste și alți demoni”, de pildă. Cred că interpretarea ar trebui să depășească zona miraculosului din povești și să aibă parte de o intrepretare mai profundă.
Film de 2017, impresionează prin regresia în vremuri revolute, mascate sub aparenta simplitate a unei existențe anodine, dar și prin amestecul elementului fantastic, producător de breșe în realitatea care, tocmai de aceea, pare vulnerabilă. Raționalul și intuitivul sunt ingredientele secrete, iar rezolvarea aparentei tragedii aduce confortul psihic necesar, prin înțelegerea unei dimensiuni a metafizicului, asupra căruia trebuie să deschidem ochii mai bine: ceea ce nu se împlinește în planul contingentului ține de natura superioară a arhetipului, adică a formei pure, originare, care aparține unei alte dimensiuni. Un alt fel de „fantasme” freudiene, legate de psihismul erotic.
Iubirea imposibilă, proiectată la nivel imaginativ printr-o atracție cu cauze aparent indefinibile, însă capabile de a fi surmontate prin „deschiderea”/accesul omului la spațiile de dincolo de realitatea obiectivă. Ceea ce pare greu de explicat științific, prin chimia dintre persoane sau alte forme de seducție conștientă și acceptabilă, își găsește „rezolvare” în imaginar, prin transfigurare (artistică), proces dintre cele mai prolifice în conștiința umană. Din acest punct de vedere, omul nu lasă nimic în indeterminare, fiind capabil să construiască lumi posibile pentru situații fără ieșire.
Iubirea dintre Eliza și „monstrul” amfibie este un produs ficțional, fără doar și poate, dar există o explicație care poate răsturna atât aparenta „simplitate” pentru unii, a scenariului, cât și aparenta neverosimilitate, și, prin urmare, lipsa de valoare a subiectului. Iubirea este una din forțele care transcend limitele ființei umane, care devine capabilă de a se înnoi, de a îmbrăca forme superioare datorită ei.
Mi se pare extrem de încărcată emoțional scena în care fata umple încăperea cu apă și devine una cu creatura, integrându-se firesc în mediul ei. Fata mută (orice om capabil de transformare, se spune în literatură, este un individ tarat – geniu, nebun, cu malformații de diverse etiologii) și personajul amfibian, ca și în „Lostrița”, aparțin unei surse ontologice comune (mediul acvatic primordial, înzestrat cu forța unei perpetue regenerări), prin urmare au fost predestinați unei revederi, indiferent de spațiu și timp. Se știe că la baza evoluției stă originea comună a speciilor.
Acest avatar se construiește dincolo de percepția omului „normal”, obișnuit să se lase oprimat de aparența domestică a realului (care dintre ele?), pentru că cele două ființe sunt sortite – și blestemate!- să se caute veșnic, odată ce au fost rupte din ființa primordială, androginică. Platon avea perfectă dreptate, filozofic vorbind, să creadă în dimensiunile extramundane și extraumane ale iubirii, iar ecuația pe care a inventat-o este remarcabilă. Îndrăgostiții își împrumută, în timp, formele, de aceea ajung să semene inclusiv fizic.
”Shape of Water”, traductibil prin ”Forma apei”, este un titlu simbolic, el aducând atenția spectatorului exact în zona despre care vorbeam, a încifrării mitologice. Apa, factor generator (sursă a vieții) și totodată distrugător (apa morții, potopul etc), poate lua ce formă vrea, pentru că substanța ei versatilă stă la baza tuturor formelor înseși. De aceea, moartea celor doi nu are nimic tragic, nefiind altceva decât o reîntoarcere la sursă, la materia-mamă, din care s-au desprins la un moment dat. Doar aici, în mediul acesta, al lor, nu există niciun fel de angoasă, cu toată stranietatea întâmplării.
”Fără să-ți definesc forma
te găsesc peste tot în jurul meu…
Prezența ta îmi umple ochii de dragostea ta
îmi liniștește inima
pentru că ești peste tot.”
Sursă foto: leonardmaltin.com
Mesajul filmului este că odată ce acceptăm existența unei metarealități în care contrariile se atrag, suntem salvați de la obscuritate. În planul realității biologice, atât fata din film, cât și Aliman, pescarul din ”Lostrița”, mor înecați, în îmbrățișarea ființei după care au tânjit și care aparține unei lumi pe care Ceilalți n-o înțeleg, provocându-le oroare sau frică. În planul semnificațiilor ezoterice, această ”cufundare în abis”, moartea în planul existenței comune, devine tocmai soluția refacerii cuplului androginic, prin acea concidenția oppositorum de care vorbea Cusanus. Cu alte cuvinte, ceea ce pare absurd, abstract, ilogic, ilegitim, de neconceput în viața reală se desăvârșește în locul sublim din care au purces toate formele de existență. Aici apa, principiu generator și devorator.
Liantul celor două dimensiuni este dorința omului de a reface arhetipul suprem, androginul, forma pură, iliterată, din care au purces toate celelalte, animate de ceea ce ar trebui, pe drept cuvânt, să se numească ”atracția universală”, Erosul.
Fără a absolutiza iubirea ca principiu suprem, filozofia ei ne oferă șansa de a accede la Ideal.
E drept, mai frumoasă e viața pe pământ, pentru că ea nu agită spiritul, nu creează dileme, se complace într-o stare de dolce far niente, care, nu-i așa, e ideală…
Vizionare plăcută!
Licențiată în Filologie, Andra Tischer trăiește în Sibiu, fiind profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național ”Octavian Goga” din Sibiu. A colaborat în cadrul Cercului Literar de la Cluj cu analize critice asupra creațiilor membrilor grupării, publicate în volume antologice, publică poezie în revistele Cenaclul de la Păltiniș, Confluențe.org, Logos și Agape (Timișoara), revista ”Singur” (Târgoviște), Melidonium (Roman, Neamț). Din 2015 până în 2017 a fost Secretar general de redacție la revista online Literatura de Azi. Publică volumul de poezii „Legi nescrise” în aprilie, 2018, la editura Armanis din Sibiu. Convinsă că salvarea ființei umane stă în iubire și în artă, capabilă să transfigureze orice fel de realitate, până și cea mai sordidă, Andra Tischer e o umanistă prin excelență, această vocație fiind cartea de vizită pe care și-a asumat-o tranșant cu fiecare ocazie.
