Teatru de marionete
…pe ultimele note, sfâşietoare, chipul angelic, tot mai palid, tot mai departe în timp, se pierdea pentru totdeauna… În lumina slabă care ne-a mai învăluit câteva clipe, ne-am ridicat din fotolii păstrând lipită de retină imaginea vălului fin fluturând într-o adiere blândă. Ne-am luat de mână, telepatic ne-am scurs impresiile prin tuburi subţiri unul altuia, apoi am simțit buzele lui sărutându-mă în ureche.
Vintage photography by Sarah Troester
Un cadru metalic, o siluetă albă, înveşmântată în negru, poate cu irizaţii azurii.
Vis sau realitate, putea fi orice… masca, orbitor de albă, fascinantă, în negrul dens care-o emana, spărgea la răstimpuri tăcerea cu vocea ei adâncă şi gravă. Tulburătoare căutare şi îndelung zbucium.
Valiza enormă, tapetată cu tulburi embleme decojite, nu făcea decât să o ţină pe loc. Era plină probabil de arome şi de zvonuri ale trecutului, un accesoriu care rămânea totuşi neputincios în trezirea altor vremuri… Pentru că imaginile care populau filmul unei posibile reconstituiri, melodia orientală, atât de tulburătoare, atât de trist îngânată făcând parcă să freamăte o pânză pătată de strania privire a unui chip angelic, se estompau ușor şi-apoi se topeau.
Clepsidra, efect optic creat de lumina reflectată de o suprafaţă pe alta, nu mai măsura timp, nu-şi scurgea nisipul ci prezenţa umană sau doar amintirea ori presimţirea ei.
Într-un alt plan, vechi fotografii recuperau o lume posibil de descoperit într-un trecut magic dar numai pentru o clipă sortită şi ea trecerii. Mişcări legate – cursive se rupeau, se dezarticulau şi “Atingerea albastră”, ca o amnezie, făcea ca femeia îndoliată, purtând enorma valiză în căutarea unui ceva de negăsit, prinsă în capcana timpului, să-i cedeze. Imense fire, tainice legături o robeau întunericului.
O fâșie de mătase roşie foşni într-o mişcare a descătuşării. Linişte.
Apoi melodia se născu din nou şi, pe ultimele note, sfâşietoare, chipul angelic tot mai palid, tot mai departe în timp, se pierdu pentru totdeauna…
În lumina slabă care ne-a mai învăluit câteva clipe, ne-am ridicat din fotolii păstrând lipită de retină imaginea vălului fin fluturând într-o adiere blândă. Ne-am luat de mână, telepatic ne-am scurs impresiile prin tuburi subţiri unul altuia, apoi am simțit buzele lui sărutându-mă în ureche.
Am ieşit în tăcere.
Umbrele noastre udau trotuarul în trecere, se strecurau printre stropii reci ai nopţii mușcând din întuneric.
De aceeași autoare citiți și Cădere în oglindă…
