Statuia împăratului

Mihail Medrea

 A fost o dată. Sau altă dată. A fost odată un împărat care se purta de parcă ar fi fost cel mai de seamă reprezentant al glorioasei dinastii Wang, căreia îi era ultimul vlăstar. Împărăţia cu pricina, cândva incredibil de puternică, se năruia. Provinciile mărginaşe se desprindeau, una câte una. Tezaurul era secat. Plătită prost şi cu mari întârzieri, armata se destrăma, iar administraţia, peste măsură de coruptă, adusese imperiul în pragul prăbuşirii.

Fiul Cerului

Fiul Cerului, leneş şi lacom, îşi trecea vremea în ospeţe şi serbări. Pe dregătorii pricepuţi îi îndepărtase, unul câte unul, păstrându-i în preajmă doar pe lingăi şi cheflii. Nu voia să-şi bată capul cu trebuinţele ţării, dându-le mână liberă pentru asta celor doi unchi ai săi. Şi-şi făceau ciudă unul altuia, dând ordine, pe care celălalt le anula, dând la rândul său alte porunci, anulate şi acestea de celălalt frate. Şi aşa mai departe.

Simţind cum îi scad puterile, deja nevolnice, şi trezindu-se în pragul bătrâneţii, împăratul îşi spuse că trebuie să lase posterităţii un semn de neşters al trecerii sale prin această lume pe care-şi închipuia că o domină, aidoma iluştrilor săi înaintaşi.

Ar fi provocat un război de cotropire a unei împărăţii învecinate, al cărei conducător se obrăznicise, întreprinzând dese incursiuni de jaf a satelor de la graniţă, dar îşi zicea că e prea mare deranjul. Ar fi poruncit o reorganizare administrativă şi financiară a imperiului, însă i se părea că e o treabă peste măsură de complicată. Ar fi cerut să se pregătească o petrecere fără seamăn, dar şi-a adus aminte că a făcut-o în tinereţe, chiar la aniversarea a zece ani de domnie.

Atunci, după un întreg an de serbări şi ospeţe, visteria ţării se golise, fiind impuse taxe înrobitoare supuşilor săi care, la un moment dat, s-au răsculat. În iureşul ce a urmat era să-şi piardă nu doar domnia ci chiar viaţa. Orbit de mânie, a poruncit represalii crâncene, sporind ura poporului faţă de el şi de clica lui de îmbuibaţi. Sfetnicii au hotărât să îmbuneze mulțimea, convingându-l pe împărat să decreteze o amnistie generală, ştergându-se cu buretele atât condamnările din ultimii ani, cât şi datoriile mărunte. Degeaba. Toate astea nu valorau nici cât o ceapă degerată, căci împărăţia se ducea de râpă.

La sfatul unuia dintre unchi, s-au scos la mezat bogăţiile imperiului, concesionându-se pe mai nimic exploatarea sării, aurului sau a pădurilor. Cheltuite fără noimă, sumele respective îi îmbogăţiseră pe cei ce profitau de năravurile împăratului, pe când în visterie ajungeau doar fărâmiturile.

Un monument colosal

Fiul Cerului era din ce în ce mai şubred şi mai dezamăgit de viaţă. Principalul său sfetnic, văr de sânge (unchii cu pricina dispăruseră de mult, mâncându-se de vii unul pe celălalt, cum se spune în popor) s-a gândit să-i facă o surpriză : un monument colosal, ceva ce nu se mai văzuse vreodată pe faţa pământului.

 

Zis şi făcut. A stabilit câştigătorul, a organizat un concurs, făcându-se o jurizare de ochii lumii. I-a dat protejatului său terenul corespunzător şi un avans, promiţându-i că va avea tot sprijinul pe mai departe. Pentru realizarea proiectului era nevoie de o sumă fabuloasă. Dregătorul s-a gândit să instituie un impozit nou, însă spionii săi i-au atras atenţia că populaţia, înfometată, era deja în pragul unei revolte. Prin urmare, i-a dat bani cu ţârâita antreprenorului, rămăşiţele dividendelor de la exploatările de minereuri şi cherestea.

Urgia

Se apropia Grandioasa Aniversare. Uriaşa statuie, turnată în arsenalul oştirii, urma să fie transportată spre punctul cel mai înalt al capitalei imperiale, de unde trebuia să domine oraşul şi lumea. Mulţimea, curioasă, se înghesuia pe marginile drumului special croit pentru deplasarea colosului. Tocmai atunci s-a dezlănţuit o furtună cumplită, cu vânt sălbatec, nori înspăimântători, fulgere ce brăzdau cerul şi spintecau pământul, tunete ce spărgeau timpane şi ferestre, grindină cât oul de struţ şi tot arsenalul apocalyptic. Îngroziţi c-a venit sfârşitul lumii, oamenii s-au împrăştiat care-ncotro.

Într-un târziu, când urgia s-a potolit, au ieşit de pe unde se ascunseseră. Cei mai mulţi s-au grăbit să meargă la casele lor. Au rămas destul gură-cască, curioşi să vadă ce e cu statuia împăratului. Furtuna răsturnase peste ea un copac imens, pe măsura monstruosului monument. S-a auzit ţipătul unui puştan:

– Statuia s-a fărâmat !

– Împăratul e gol! a remarcat un altul.

 –  E gol, da’ pe dinăuntru! a completat cel de-al treilea.

Într-adevăr, statuia nu doar că era goală pe dinăuntru, ca, de altfel, orice statuie turnată în bronz sau alte aliagii, dar se şi … fleşcăise din cauza grindinei care distrusese pojghiţa de aurolac protectoare, dedesuptul căreia a rămas la cheremul ploii cartonul presat.

Împăratul Mukawa

Aşadar, memoria urmaşilor n-a reţinut, aşa cum şi-a dorit împăratul, monumentul său, de o măreţie inegalabilă, ci drept consecinţă a nechibzuinţei unui sfetnic, doar o poreclă usturătoare, pe care nici interdicţiile şi nici represaliile n-au putut să o facă uitată: împăratul Mukawa.

foto tumblr.com

Citește și Banda lui Mobius