Sindromul impostorului

Anca Iulia Beidac

10 luni ago

Sindromul impostorului

Am văzut recent un film – „The greatest night in pop” – un documentar foarte bine realizat despre cum „We are the world”, o melodie (fadă, în opinia mea) a reușit să strângă laolaltă, în același studio, vreme de vreo 12 ore, cele mai mari nume din muzica pop, și nu doar, de la vremea respectivă. Marea excepție fiind Prince, așteptat și el în acea seară, dar care nu a mai ajuns, și din pricina rivalității dintre el și Michael Jackson, care era parte din proiect și deja se afla la studio.

Înregistrarea a avut loc într-o noapte din ianuarie 1985, noapte ce a urmat decernării premiilor muzicale din industrie, adică după American Music Awards, unde mulți dintre ei fuseseră premiați. Cântecul și videoclipul, la care au participat aproape 40 de superstaruri muzicale, au fost făcute în beneficiul persoanelor înfometate din Africa.

Producătorul Quincy Jones a avut ideea, strălucită, zic eu, de a pune afară, înainte de intrarea în studio, un semn, o foaie de hârtie, de fapt, pe care a scris: „Lăsați orgoliul la ușă.”

Dar ce să vezi, și aici este partea care m-a uimit cel mai tare la acest film, și anume să văd cum cele mai mari nume din muzica de atunci, unele dintre cele mai mari nume din istoria muzicii din toate timpurile, aveau emoții, nesiguranțe și se temeau că nu va fi suficient de bună interpretarea lor, partea cântată de ei. Vorbim aici de Bob Dylan, Michael Jackson, Lionel Richie, Tina Turner, Diana Ross, Bruce Springsteen, Cindi Lauper, Harry Belafonte, Dionne Warwick, Stevie Wonder, Ray Charles, și mulți, mulți alții. Artiști care erau deja, la acel moment, confirmați și răsconfirmați, cu premii multe și importante, concerte unde strângeau zeci de mii de oameni.

Și am constatat, o dată în plus, că sindromul impostorului există și, mai mult decât atât, el e foarte întâlnit în cazul celor foarte buni în ceea ce fac. Oameni care excelează în domeniile lor. Indiferent că vorbim despre muzică, teatru (am citit și văzut multe interviuri cu mari actori care povestesc despre emoțiile pe care le au de fiecare dată când intră pe scenă, obsedați de gândul că poate interpretarea nu va fi destul de bună sau nu vor reuși să capteze publicul), sau alte domenii mai „prozaice”, să spunem, medicină, drept, sau orice altceva.

Ei, bine, mediocritatea nu are aceste probleme.

De vreo 30 de ani urmăresc cu atenție fenomenul ăsta și nu contenesc să mă mir. Oameni care sunt cel mult acceptabili ca valoare, dacă nu chiar spre slabi, limitați intelectual și cel mult mediocri din punct de vedere profesional, se scot singuri în față, se laudă, se autoîmpăunează și li se pare cât se poate de normal să facă asta. Poate de aici și felul oarecum defect în care se întâmplă lucrurile mai peste tot în lume, fiindcă mediocrul/ prostul se crede excelent, iar cel cu adevărat excelent e plin de îndoieli.

Până la urmă, e perfect valabil ce a spus Bertrand Russel și azi, la fel ca întotdeauna: „Cei care au certitudini sunt proști, iar cei cu imaginație și competență sunt plini de dubii și indecizie.”

Depinde doar de noi să ne folosim micile celule cenușii și să nu ne lăsăm îmbătați de siguranța mediocrilor. Ci să dăm crezare excelenților, chiar dacă ei nu-ți vor spune, bătându-se puternic cu o cărămidă în piept (precum ceilalți): sunt absolut sigur că/ am întotdeauna dreptate/ nu poate fi altfel decât așa cum am zis. Ci vor rosti/ scrie, de multe ori chinuiți de îndoieli: părerea mea este că, eu consider sau cred că ar fi mai bine așa.

FYY: Despre sindromul impostorului

Sindromul impostorului, cunoscut și sub numele de fenomenul impostorului, este un concept psihologic care descrie o stare interioară de îndoială de sine profundă, în care individul nu își atribuie meritele propriilor realizări și se teme constant că va fi „demascat” ca fiind un fraudulos. Acest sentiment persistent de a nu fi „destul de bun” sau de a fi un „impostor” în ciuda succesului evident poate avea un impact semnificativ asupra stimei de sine și a performanței profesionale sau academice a unei persoane.

Originea și Evoluția Conceptului

Termenul de „sindromul impostorului” a fost introdus pentru prima dată în literatura științifică în anii 1970 de către psihologii Pauline Rose Clance și Suzanne Imes. În studiul lor inițial, Clance și Imes au observat acest fenomen predominant la femeile de succes în carieră, sugerând că acestea se simțeau neîndreptățite de succesul lor și își atribuiau realizările factorilor externi, cum ar fi norocul sau eroarea de apreciere a altora. Cu toate acestea, cercetările ulterioare au arătat că sindromul impostorului poate afecta oameni din toate genurile și în diverse domenii și etape ale vieții.

Manifestările Sindromului Impostorului

Indivizii care experimentează sindromul impostorului pot manifesta o gamă largă de sentimente și comportamente, printre care:

Perfecționismul excesiv și teama de eșec
Subestimarea constantă a propriei competențe și performanțe
Atribuirea succesului lor factorilor externi, cum ar fi norocul, în loc de abilitățile și munca lor
Frica persistentă de a fi expuși ca fiind incompetenți sau frauduloși
Tendința de a evita feedback-ul sau de a-l interpreta negativ, chiar și atunci când este pozitiv

Impactul asupra Individului

Sindromul impostorului poate avea consecințe semnificative asupra bunăstării psihologice și a performanței unui individ. Sentimentele de neîncredere în propriile abilități pot duce la anxietate, stres, epuizare profesională și chiar depresie. În sfera profesională sau academică, persoanele afectate pot evita să își asume provocări noi, să vorbească în public sau să își exprime ideile, limitându-și astfel oportunitățile de creștere și dezvoltare.

Strategii de Intervenție

Intervențiile psihologice pentru sindromul impostorului vizează creșterea conștientizării și restructurarea gândirii cognitive. Terapia cognitiv-comportamentală (TCC) este adesea eficientă în abordarea acestor modele de gândire negativă. Alte strategii includ:

Identificarea și contestarea gândurilor automate negative
Dezvoltarea unei perspective realiste asupra propriilor abilități și realizări
Învățarea să accepte și să valorizeze feedback-ul pozitiv
Stabilirea obiectivelor realiste și sărbătorirea succeselor mici
Creșterea conștientizării faptului că nimeni nu este perfect și că greșelile sunt o parte normală a procesului de învățare

Concluzie

Sindromul impostorului este un fenomen psihologic complex care poate afecta orice persoană, indiferent de succesul sau competența sa aparentă. Recunoașterea și abordarea acestui sindrom necesită o înțelegere profundă a modului în care gândurile și sentimentele de auto-îndoială pot submina stima de sine și performanța. Prin intervenții psihologice adecvate și suport, indivizii pot învăța să își gestioneze sentimentele de impostură, să își valorizeze propriile realizări și să își construiască o imagine de sine mai pozitivă și mai realistă. Sindromul impostorului este un fenomen psihologic complex care poate afecta orice persoană, indiferent de succesul sau competența sa aparentă. Recunoașterea și abordarea acestui sindrom necesită o înțelegere profundă a modului în care gândurile și sentimentele de auto-îndoială pot submina stima de sine și performanța. Prin intervenții psihologice adecvate și suport, indivizii pot învăța să își gestioneze sentimentele de impostură, să își valorizeze propriile realizări și să își construiască o imagine de sine mai pozitivă și mai realistă.

Originea și evoluția conceptului

Termenul de „sindromul impostorului” a fost introdus pentru prima dată în literatura științifică în anii 1970 de către psihologii Pauline Rose Clance și Suzanne Imes. În studiul lor inițial, Clance și Imes au observat acest fenomen predominant la femeile de succes în carieră, sugerând că acestea se simțeau neîndreptățite de succesul lor și își atribuiau realizările factorilor externi, cum ar fi norocul sau eroarea de apreciere a altora. Cu toate acestea, cercetările ulterioare au arătat că sindromul impostorului poate afecta oameni din toate genurile și în diverse domenii și etape ale vieții.

Manifestările sindromului impostorului

Indivizii care experimentează sindromul impostorului pot manifesta o gamă largă de sentimente și comportamente, printre care:

Perfecționismul excesiv și teama de eșec
Subestimarea constantă a propriei competențe și performanțe
Atribuirea succesului lor factorilor externi, cum ar fi norocul, în loc de abilitățile și munca lor
Frica persistentă de a fi expuși ca fiind incompetenți sau frauduloși
Tendința de a evita feedback-ul sau de a-l interpreta negativ, chiar și atunci când este pozitiv

Impactul asupra individului

Strategii de intervenție psihologică

Identificarea și contestarea gândurilor automate negative
Dezvoltarea unei perspective realiste asupra propriilor abilități și realizări
Învățarea să accepte și să valorizeze feedback-ul pozitiv
Stabilirea obiectivelor realiste și sărbătorirea succeselor mici
Creșterea conștientizării faptului că nimeni nu este perfect și că greșelile sunt o parte normală a procesului de învățare

… lumea se-nvârte în ritmul inimii mele

Anca Iulia Beidac

Anca-Iulia Beidac Poetă, avocată, iubitoare de Muzică, de animale și de oameni. Cântă la vioară și la pian și îi place să scrie. Despre oameni, despre animale, despre cărți, despre filme și despre Muzică. Nu neapărat în această ordine. În 2019, a debutat în poezie cu volumul bilingv (română-engleză) „pink porn guerrilla”. De atunci, poeziile sale au mai fost publicate în antologii de poezie, volume colective și reviste de literatură.