Simfonie de cameră – „Părinţi şi copii”

Într-o actualitate plină de crize (politică, sanitară, umanitară) și de conflicte (intergenraționale, politice și sociale), ideea montării unui text adaptat după romanul lui Turgheniev pare alegerea perfectă. „Părinți și copii” de Brian Friel (dramatizare după romanul lui Turgheniev), în montarea lui Vlad Massaci, pe scena Teatrului Național din București, reflectă întocmai spusele filosofului britanic Isaiah Berlin: „… un document prețios atât pentru înțelegerea trecutului Rusiei cât și a prezentului nostru.”. Este semnificativ faptul că piesa lui Brian Friel este descrisă ca „după romanul lui Ivan Turgheniev ”. Pe scurt, aceasta nu este o versiune „copy & paste” a capodoperei rusești din 1862. Este mai degrabă o meditație asupra temelor sale principale și, după cum dezvăluie excelenta producție a lui Vlad Massaci, este o piesă care oferă o bogată galerie de personaje. Povestea lui Turgheniev este despre ciocnirea dintre bătrâni și tineri, liberali și radicali, civilizație tradițională și raționalism sceptic. Versiunea lui Friel îl urmărește pe Turgheniev, arătând impactul perturbator al unui tânăr nihilist, Bazarov, și al credinciosului său prieten, Arcadi, asupra generației de seniori. Așadar, Vlad Massaci aduce la rampă o dramă fină, solidă, nu doar despre diviziunile și divergențele dintre diferitele generații, ci și despre nihilism, revoluție și imuabilitatea iubirii. Ruptura dintre generații, dar și pathosul iubirii sunt perfect ilustrate chiar de la afișul spectacolului.

Bunăoară, în cele trei ore petrecute sub cupola Sălii „Ion Caramitru”, de la TNB, regăsim o dușumea parcă nesfârșită, în culorile pământului, pereții se confundă cu cei ai scenei, un aer răcoros și de demult, prin care trec slujnicuțe sprințare, apoi sunet de violoncel, servitori bătrâni – în trecere sau căutându-și un rost. Întreg spațiul scenic devine un imens tablou viu în care ierburile ițite printre cărămizi roase de vreme cresc «adevărat», peste ele plutește muzica unui pian/violoncel. Amintirea lucidă, retrospectiv analitică, consemnează în primul rând o inteligență și o putere de pătrundere regizorală ieșite din comun. Regizorul Vlad Massaci foloseşte spaţiul scenic într-un mod asemănător cinematografului și invită spectatorii la o profundă meditație despre umanitate, politică și dragoste. Pentru a pune în practică ideile regizorale, a apelat (şi) la un artist vizual, Adrian Damian, care să-i creeze şi un cadru scenografic pe măsură. Astfel, scenografia amplă narează şi ajută trupa de actori să despice firul poveştii în patru. Ca şi la Max Reinhardt, jocurile de lumini şi de umbre reuşesc să creeze o atmosferă învăluitoare, cu valenţe psihologice (Regia tehnică: Costi Lupșa, Laurențiu Andronescu). În acest univers în care spațiul capătă valențe metafizice, asistăm la dialoguri dintre părinți și copii, legături stranii între bărbați suficient de în vârstă pentru a fi tații unor iubite mult prea tinere, dueluri, medici de țară și iobagi comici, recent emancipați. Virtuozitatea actorilor se inserează perfect în intriga scenariului dramatic, care aduce în prim-plan conflictele dintre generații și viziunile radicale ale unor tineri nihiliști, dar analizează și prietenia, iubirea, categoriile sociale sau principii de viaţă. Cu ironie fină și subtilitate, moravurile sunt re-evaluate grație jocului rafinat și plin de nuanțe al actorilor, îndrumați atent și sensibil de către directorul de scenă.

Drama se deschide în casa unui proprietar destul de bizar, dar generos, Nicolai întrupat cu multă rigoare artistică de Mihai Călin. Într-o (ipotetică) Rusie, în „pridvorul unui han, de pe drumul N”, un bătrân (în vârstă de 40 de ani!) își așteaptă nerăbdător fiul, Arcadi, care se întoarce de la studii. În așteptarea sa, părintele (mi-e greu să-l numesc „bătrân”), Nicolai Petrovici Kirsanov, are vreme să-și amintească și de propria-i tinerețe, când el însuși se întorcea licențiat. De asemenea, cu farmec nedisimulat pomenește despre răposata lui soție, pe care o iubise enorm, Mașa. Mihai Călin reușește din plin să creeze o impresie puternică ca tată plin de speranță al tânărului Arcadi. În casa moșierului, pasiunile se răsfrâng în jurul figurii amețitoare a lui Bazarov (Andrei Huțuleac al cărui aplomb chiar te pune pe gânduri). Acest tânăr charismatic înflăcărează inimile  tuturor celor cu care intră în contact, de la părinții devotați, la femei înamorate invariabil și chiar și devotatul său prieten, Arcadi (Alexandru Potocean). Producția plină de ritm are loc într-un cadru atotcuprinzător, în care scândurile nepotrivite lasă goluri simbolice între ele, la fel ca oamenii; aproape toți se luptă să-și găsească pacea într-o dramă sfâșietoare. Mișcarea scenică (Florin Fieroiu) și acele câteva intervenții muzicale live (Pregătire vocală: Monica Ciută) consolidează logica interioară ce caracterizează această reprezentație. Vizionarea producției este ca și cum ai asculta o simfonie de cameră atent armonizată.

În prima parte a spectacolului, asistăm la o vizită la moșia prăbușită a tatălui lui Arcadi, unde aroganța intelectuală a lui Bazarov provoacă ravagii și polarizează taberele. Mai târziu, ei se deplasează la casa familiei lui Bazarov, unde fiul își expune fățiș disprețul față de valorile bătrânilor săi părinți. Excesiv de arogant, Bazarov se angajează în politica revoluționară, dar în egală măsură frânge inimile cu o fervoare inimaginabilă, trăind «periculos». Chiar și mama lui îl avertizează pe viitorul medic, folosind cu dibăcie vorbele: „ești prea inteligent pentru binele tău”. Impetuosul Andrei Huțuleac își construiește, cu mult pathos eroul. Mereu ireverențios, Bazarov/Huțuleac batjocorește noțiunea de dragoste romantică și sentimentalismul, dar și afecțiunea propriilor săi părinți. Totul se inversează atunci când, împotriva voinței sale, el este forțat să-și regândească părerile după sosirea tinerei văduve bogate, Ana. Așadar, în jurul său, cele mai multe drame implică dragostea mocnită. Așa este și cazul Anei (Crina Semciuc), o văduvă inteligentă, care a suferit teribil din pricina dificultăților financiare sau cel al abilei Fenicika (Cosmina Olariu), care își găsește (mica) fericire prin iubirea pentru fiul ei nelegitim. Crina Semciuc compune silueta distinctivă a moșieresei Ana Sergheievna Odințov. Mereu înveșmântată în straie masculine (dar elegant ornate cu accesorii femeiești), tânăra actriță e mereu stăpână pe sine.

Cu ajutorul unei perspective retrospective, directorul de scenă sugerează că istoria a suferit mai mult decât a câștigat din cauza «distrugătorilor cruciați» precum Bazarov și că el este probabil cea mai fascinantă figură a poveștii. Andrei Huțuleac scoate în evidență impetuozitatea tinerească, dogmatismul și capacitatea contradictorie a lui Bazarov de a-și submina raționalismul îndrăgostindu-se (și) de o „aristocrată de salon”. Alexandru Potocean nu este nici el mai prejos, ci este extrem de convingător în toate nuanțele, mobilitatea interioară fiind emblematică pentru acest sensibil artist. Glasul pătrunzător al tânărului actor rostește mesajul liderului său, dar știe că în adâncul său este un liberal (nedeclarat). La fel de bine, e conștient de slăbiciunile (atât cele bahice, cât și cele muzicale) blondinei Caterina (suava Măriuca Serena-Bosnea, atent controlată în postura de tinerică «bombastică»), pe care o curtează.

Montarea actuală prezintă, de asemenea, o figură cu adevărat tragi-comică în persoana unchiului lui Arcadi, Pavel. Richard Bovnoczki oferă una dintre cele mai bune imagini despre «bărbatul de prisos», un dandy eurofil, care își ascunde nefericirea secretă prin „adaptarea perfectă”: ținute vestimentare impecabile și pasiunea sa orbitoare pentru romanele scriitoarei Ann Radcliffe. De fapt, în această producție după «Cehovul irlandez», toate personajele prind viață: Mihai Călin compune portretul memorabil al tatălui ineficient al lui Arcadi, dându-le putere iobagilor. Cosmina Olariu, în calitate de amantă (iobagă) a tatălui, înregistrează cu putere incertitudinea statutului ei. Și Emilia Popescu este într-o formă impresionantă, în postura de prințesă bătrână, cu o ură irațională față de cântăreții de acordeon și față de pisici. Drapată în rochii (Costume: Luiza Enescu) de zână slavă sau coafată à la Iulia Timoșenko, talentata actriță devine o doamnă descinsă din alt veac, din alte contingențe morale. Fulvia Folosea realizează o mică bijuterie în rolul Duniașei, slujnica obrăznicuță, lipsită de scrupule, în ea se citește deocamdată doar arivismul. Plină de vitalitate, tănăra servitoare iradiază un soi de optimism în acel univers în descompunere. E mereu secondată de Piotr (inepuizabil ca vervă și umor, Emilian Mârnea), servitor la  Kirsanovi. Procofici, camerist la Kirsanovi, întrupat de Mihai Verbiţchi, devine prima fantomă a unui grup social care încetează pe nesimțite să mai fie.

Partea a doua a spectacolului se concentrează pe binomul Eros-Thanatos, iar intriga are momente puternice: săruturi furate, izbucniri de idealism, impulsuri erotice. Schimbările dintre personaje funcționează, iar dialogurile (destul de lungi) încearcă să facă dreptate temelor mai largi, dar și evenimentelor dincolo de casele familiilor. Epidemia de tifos are un efect devastator asupra multor personaje. Bazarov respinge grosolan tot ceea ce consideră inutil și în acea categorie include arta, frumusețea și romantismul; metaforele scenice (construcția verticală din violoncele, scaunele rupte, pianul-dulap, masa șchioapă, găurile din podele) sunt grăitoare și elocvente. Un efect tandru-tămăduitor îl aduce cuplul părinților lui Bazarov. În cămăruța cu pereții tapetați de zeci de icoane ortodoxe, Diana Dumbravă și Vitalie Bichir funcționează perfect în a ilustra atemporalitatea poveștii (iubirea părintească). Sensibilitatea Arinei (plânsul tragic al temperamentalei Dianei Dumbravă) și zâmbetul amar și obosit al lui Vasili Ivanici Bazarov (expresivul Vitalie Bichir) închid definitiv o vrajă și taina unei fâșii de lumină. Moartea lui Bazarov îi va produce o mare amărăciune lui Arcadi. Accentul se mută apoi în zona socio-politică. Proiecțiile video și reflectoarele îndreptate către spectatori (bulversați atât de invazia bruscă de lumină, cât și de spectrul morții de pe scenă) acționează ca un «iritant-constant» pentru oamenii mulțumiți de sine din jur.

Stilul montării s-ar putea caracteriza prin rafinament și eleganță: corectitudine precis studiată, fără stridențe (voit novatoare sau de gust îndoielnic), acompaniamente sonore insinuante și tulburătoare. Montarea actuală te lasă să te gândești nu doar la implicațiile politice ale piesei, ci și la tragedia fără vârstă a relației dintre părinți și copii. Întreg spectacolul este emoționant și coerent, iar finalul răscolitor justifică ambițiile unei personalități creatoare.

Părinți și copii de Brian Friel, dramatizare după romanul lui Turgheniev

Traducere: Vlad Massaci

Regie: Vlad Massaci

Decor: Adrian Damian

Costume: Luiza Enescu

Mișcare scenică: Florin Fieroiu

Pregătire vocală: Monica Ciută

Asistent regie: Simina Siminie

Operator sunet: Sorin Brehuescu, George Puiu

Regia tehnică: Costi Lupșa, Laurențiu Andronescu

Durata: 3 h / Pauză: 15 min

Distribuția:

Mădălina Dumitrache

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent”.