Cred că fiecare din noi tânjim, în forul interior, poate nemărturisit, după câteva momente în care să ne retragem în sine, acolo unde legile nescrise reconfigurează întreaga hartă sufletească, și, totodată, să putem avea confortul de a realiza că nu suntem singurii care trăim viața cu o dramatică intensitate, aceeași în clipele de extaz sau de agonie. Caracterul universal al emoțiilor noastre nu poate fi cunoscut decât prin contactul viu cu celălalt, prin intermediul unor mediatori care fac posibilă trezirea afectivă și vibrația la unison, iar unul dintre aceștia este Poezia.
Născută din starea de grație, ea sublimează prin limbaj inefabilul, reverberează în conțtiința lectorului, de unde se întoarce către autor sub forma gândului îmbibat cu emoție, ca o monedă de schimb pentru un fel de sacrificiu ritualic. În acest pact între cele două instanțe, schimbul e recirpoc avantajos, pentru că demonstrează puterea de neîntrecut a spiritului care poate schimba lumea sau, de ce nu, poate instaura o alta mai luminoasă. Versul nu e aspru, el nu blestemă, nu rănește, ci decântă și vindecă. E parte dintr-un om care se oferă celorlalți fără inhibiții, iar gestul lui de iubire necondiționată îi dă dreptul de a trăi printre oamenii care știu să prețuiască această dăruire, înțelegând că acolo unde două conștiințe se ating, sau două suflete, se produce revelația unor adevăruri absolute. Ceea ce căutăm o viață întreagă, petrecută într-o lume a falselor valori și simțiri, putem regăsi în câteva cuvinte care au cristalizat aceeași stare. Toate incertitudinile, confuziile, angoasele și întrebările rămase până atunci fără vreun răspuns se limpezesc în gândurile poetului care le-a anticipat sau le-a trăit aievea și el, transformându-le într-o țesătură de semne recognoscibile nu doar grafic, cât, mai ales, ca semnificație ascunsă, profundă. Mâna care scrie e mâna care vindecă și alungă tristețea, e mâna care inițiază în marile taine ale existenței umane, pe cât de frumoasă, pe atât de dificilă. E mâna care te înalță, mâna care hrănește (în toate sensurile) și aceea care te conduce prin labirint, când te-ai pierdut și ai ratat ieșirea. E un fel de semn al naturii noastre divine, care ne apropie între noi, cei muritori.
Cât de frumos o definea Nichita, poetul care vorbea cu îngerii:
Poezia
Ea se hrănește din privirile fixe
ca să poată exista,
și, când ochii se-nchid, se adapă
din întunericul eliberat de polii
asurzitori ai timpanelor.
Astfel trăiește tot timpul,
deși, uneori, se lasă să fie
visată în somn,
hrănindu-se numai cu legănarea
ciorchinilor de ochi
atârnând de nori.
Ea are articulații de păianjen
când alunecă-n tăcere pe suprafața sunetelor
și se ridică la stele,
cu sine împerechindu-se,
cu ea însăși îngreunându-se
ca să poată cădea înapoi, spre pământ.
Cu pavilioanele-albastre încordate,
numai viitorul o așteaptă
să-i intre-n auz,
și ea stă acolo, o viață, hrănindu-se
cu muzica sferelor. Apoi
se-ntoarce deasupra noastră,
spunându-se pe sine, în cuvinte.
Iată cele mai frumoase gânduri despre Poezie, despre natura și rolul ei, despre felul în care ne transformă viața în trăire ardentă:
„ Când este atras de dragoste, oricine devine poet.” – Platon
„ Poezia e sufletul intim al omului, e cugetarea divină, e puntea pe care poţi trece în lumea visului.” – Vasile Conta
„ Poezia nu este numai artă: ea este însăşi viaţa, însuşi sufletul vieţii. Fără poezie omul nu s-ar distinge de neant.” – Nichita Stănescu
„Poezia este însăşi viaţa, e umbra şi lumina care catifelează natura şi dă omului senzaţia că trăieşte cu planete lui în cer. ” – Tudor Arghezi
„ Poezia este un veşmânt în care ne îmbrăcăm iubirea şi moartea.” – Lucian Blaga
„Orice revelaţie cere iniţiere. Şi poezia e o cale, o treaptă a cunoaşterii. Ontologia adevărului se sprijină pe rimă şi pe vers, dar cum? Ca un călăreţ pe scăriţă cu pintenul în burta calului aprig şi înspumat… Poezia rămâne pentru mine locul unde mă mai întâlnesc (mereu) cu sufletul.” – Marin Sorescu
„ Poezia este muzica sufletului şi, mai presus de toate, a sufletelor mari şi sensibile. ” – Voltaire
„Poate că n-am trăit în propriul meu corp; poate că am trăit viaţa altora… Viaţa mea este o viaţă făcută din toate vieţile: vieţile poetului.” – Pablo Neruda
„ Poezia este doar dovada vieţii. Dacă viaţa arde bine, poezia este cenuşa.” Leonard Cohen
„Viaţa aceasta nu are niciun sens dacă nu o poţi povesti în versuri.” – Sylvia Plath
„ Poezia nu trebuie să strălucească, trebuie să lumineze.” – Ana Blandiana
Citiți și Traian T. Coșovei: Caut un cer…
Licențiată în Filologie, Andra Tischer trăiește în Sibiu, fiind profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național ”Octavian Goga” din Sibiu. A colaborat în cadrul Cercului Literar de la Cluj cu analize critice asupra creațiilor membrilor grupării, publicate în volume antologice, publică poezie în revistele Cenaclul de la Păltiniș, Confluențe.org, Logos și Agape (Timișoara), revista ”Singur” (Târgoviște), Melidonium (Roman, Neamț). Din 2015 până în 2017 a fost Secretar general de redacție la revista online Literatura de Azi. Publică volumul de poezii „Legi nescrise” în aprilie, 2018, la editura Armanis din Sibiu. Convinsă că salvarea ființei umane stă în iubire și în artă, capabilă să transfigureze orice fel de realitate, până și cea mai sordidă, Andra Tischer e o umanistă prin excelență, această vocație fiind cartea de vizită pe care și-a asumat-o tranșant cu fiecare ocazie.
